Un exerciţiu interesant: Cum afli cîţi studenţi la Comunicare chiar vor în PR

Luni seară, la invitaţia lui Sorin Tudor, am participat în calitate de vorbitor la o un eveniment cu studenţi la Comunicare. Majoritatea, foarte încîntaţi că au pe cine să întrebe despre legăturile dintre media, bloggeri şi PR, despre meseria în sine şi despre alte detalii tipice unor puştani care aspiră să intre, în calitate de angajaţi, într-o industrie creativă. Ba, mai mult, încă mai există confuzia că relaţiile publice sînt acelaşi lucru cu relaţiile cu publicul.

Le-am explicat stundenţilor că PR-ul nu este tocmai o meserie glossy, aşa cum se aşteaptă cei mai mulţi. Dimpotrivă, se defineşte prin extrem de multă muncă şi chiar şi mai multă muncă repetitivă. Că odată intrat în PR, ai o groază de responsabilităţi. Creativitatea este, de cele mai multe ori, doar în anumite momente, conform strategiei de comunicare, şi înaintea pitch-urilor. Dincolo de unele satisfacţii, e muncă, muncă şi iarăşi muncă, de la lipit etichete, pînă la monitorizări şi rapoarte şi alte sarcini nu tocmai creative.

Cei mai mulţi dintre studenţi visau la nemurirea sufletului, la ei devenind imaginea brandurilor, agenţiilor. Nici măcar unul nu s-a gîndit că în PR intri ca junior executive, că faci toată munca plictisitoare dintr-o agenţie, şi că abia ulterior, după vreo doi ani, reuşeşti să urci către un post de account manager, care implică şi alte responsabilităţi, printre care şi cea de client service, despre care nu discutăm. Asta nu înseamnă nici pe departe că nu ai şi satisfacţii, dimpotrivă, dar n-are nici o legătură cu visele de mărire ale copiilor care nu învaţă în facultate nimic altceva în afară de nişte concepte. Meseria în sine se învaţă, la fel ca toate celelalte, muncind.

Ideea e că, dacă trăia cineva cu impresia că într-o agenţie de PR e simplu, se înşeală crunt. Nu, nu stă nici o piaristă cu picioarele pe birou, aşteptînd să i se publice comunicatul de presă.

Altfel, sper ca Sorin să repete experimentul de luni, pentru că, după vreo oră şi un pic, mai rămăseseră mai puţin de jumătate dintre cei ce au venit la eveniment. De ce e un exerciţiu interesant? Aceia sînt cei ce vor avea o diplomă de comunicator ce va zace, probabil, în vreun sertar sau, în cel mai fericit caz, într-o ramă, şi pe care n-o vor folosi niciodată, căci se vor ocupa cu orice altceva. Spre final, au rămas fix şase fete şi-un băiat. Ăstia-s cei ce-şi vor găsi cel mai repede un loc de muncă în PR, pentru că, în ciuda tuturor dezavantajelor meseriei, sînt singurii care chiar vor s-o facă. E un exerciţiu extraordinar de filtrare a viitorilor oameni de comunicare. La cît mai multe!

PS: Au mai scris Ruxa, Cristi Manafu, Cristi Dorombach (care, într-un mod ciudat, este exagerat de optimist.) O să revin cu un articol separat despre experienţa mea cu PR-ul.

2 comentarii

  1. E forţată afirmaţia cu cei care vor reuşi sunt cei care au rămas până la sfârşit. Separat de asta, PR-ul e o meserie glossy dacă îţi place ce faci. Eu ştiu nişte oameni care mă şochează prin entuziasmul cu care merg la birou să scrie comunicate de presă, să le trimită şi să vadă apoi rezultatele.