Actorii români și teatrele private

Zice Vali, aici, că actorii trecuți de 60 ar trebui să-și vadă de pensiile lor și să îi mai lase și pe cei tineri să aibă un loc de muncă. Înainte de articol, a fost un tweet, iar cineva îl întreba pe Vali “da’ dacă e angajat la un teatru privat?

Și mi se pare o discuție bună asta cu teatrele private din România. Primul punct pe listă e că teatrele private nu prea există, iar acolo unde există, trăiesc pe spinarea cârciumilor arondate. În București, capitala hipsterilor, teatrele private ar fi falimentare dacă firmele pe care-s înregistrate n-ar avea și un bar lângă. Hipsterul merge la teatru ca să aibă motiv să bea o bere.

Cel mai vechi teatru privat românesc, Godot, își plătește actorii absolut mizerabil, pentru că “la Godot nu joci pentru bani, ci pentru nume“. Apollo 111 rezistă pentru că Palatul Universul a devenit un hub de hipstereală, sunt vreo patru baruri, printre care și barul… Apollo 111, iar la doi pași e Control.

Există o foame de cultură, dar lumea nu are dispoziția de a plăti pentru a și-o satisface. N-ar da 50 lei pentru o reprezentație, mai bine băgăm trei beri în Centrul Vechi.

Dacă ai tăia teatrelor de stat bugetele anuale de la primării sau de la minister, ar da faliment. Mare parte din cultura românească e subvenționată de stat. Iar unul dintre motive e și acela că nu prea există privați care să investească în ea – și asta din cauză că mulți dintre îmbogățiții tranziției sunt niște inculți, iar celălalt este că românul de rând – ăla care nu-i hipster – nu-și permite biletul.

Acolo unde un teatru privat rezistă, n-o face din banii din reprezentații, iar hipsterimea care merge la teatru o face și din orgoliu personal, nu neapărat din vreo mare pasiune ardentă. Drept dovadă și faptul că, în general, sunt cam aceiași oameni care merg la spectacole.

Pe de altă parte, teatrul de stat e politizat până-n măduva scenei, plin de sinecuri și plin de directori care nu se mai dau plecați – uitați-vă la TNB, de exemplu. Mai există diverse granturi și finanțări pentru proiecte, tot via primării sau minister, și multe se acordă după respectarea ideologiei.

E o contradicție în termeni să vrei să faci un teatru independent și, în același timp, să ceri bani de la ArCub ca să-l pui pe picioare. Cu toate astea, nu prea ai încotro, că în afară de vreo două bănci, nu sponsorizează nimeni cultura. Și nu e ca și când ar vărsa niște milioane de euro, să zici că au de unde. Iar publicul… cum ziceam mai sus.

Independența nu se pupă cu statul, oricum ai da-o. Ca s-o câștigi, ai nevoie de sprijinul publicului (foarte redus și foarte zgârcit sau sărac) și de cel al un privați care să bage bani. Numai că, atunci când privatul vede rezultatele concurenței, nu prea-i mai arde să facă acte de caritate.

Nu zic că nu se poate. Dimpotrivă. Dacă vreți să sprijiniți teatrul independent, începeți să mergeți la spectacolele celor câteva teatre private – cel puțin în București: Apollo 111, POINT, unteatru și care-or mai fi. Rupeți 50 lei săptămânal din bugetul de bere în Control și mergeți la piese. Așa ridicați teatrul independent/privat – altminteri, cel mai des întâlnit în lumea civilizată, că Broadway-ul nu e subvenționat de statul american. Că de la ăla de stat nu putem avea pretenții.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.