“Reductio ad banum”

A scris Vali textul ăsta și mi-am adus aminte de el ieri. Am făcut o plimbare scurtă în Londra, să ies la o bere cu un fost mccanner, iar la plecare, pe una dintre străzile din Notting Hill, un tip îl bate pe umăr pe amicul meu.

Un tip pe la 1.78, blugi și un fleece bleumarin d-ăla de munte, pe gât, față comună, română cu pronunție ușor britanică, de la vorbit cu fălcile ușor încleștate. Conversație la care n-am fost atent, dar din care am reținut ceva gen:

“Ce faci?, tot pe-aici?”, “Da, am ieșit un pic”, “(…) ne vedem la sală?”, “Ah, nu, că m-am mutat, nu mai lucrez aici, ci în centru, pe lângă City”, “Păi și ce faci? Ne vedem la o bere peste-o săptămână?, “Păi, nu, că plec mâine în America, mă întorc la sfârșitul lui aprilie”, “Păi dă un semn…”

Ce-a înțeles mandea din discuție: omul, după aspectul modest și atitudinea conformă cu aspectul, pare un român stabilit de câțiva ani în Londra, care tocmai a schimbat jobul, probabil instructor de fitness, ceva. Dar, stai, cum își permite un instructor de fitness să plece o lună jumate în State? Nu întreb.

Dar mă lămurește amicul: “E un prieten, un tip foarte mișto, e partener într-o firmă de investiții, a participat la (condus?) o rundă în UIPath, are o casă pe-aici, prin zonă…”

Mi-am adus aminte de textul lui Vali pentru că mi-am amintit de bășinile elitiste ale unor antreprenori români care au vândut și ei cu 20.000 euro o firmă și s-au rebrănduit în angel investors și dau sfaturi cui îi ascultă și cui nu-i ascultă.

Și mă gândeam că, până la urmă, banul e o chestie atât de banală, dar așa ne place să-i invidiem și să ne uităm admirativ la cei care-l au… și mai ales reciproca, importanța pe care și-o arogă cine se simte admirat pentru avere. You might be rich, but you’ll never be this guy rich.

Cumva, îi înțeleg și pe cei nenumiți de Vali, că tentația de a te da mai important decât ești, când ai bani în cont, e mare. La fel și povestirile naive despre ce chestii ți-ai mai cumpărat, care pot suna a laudă.

Vorbeam într-o zi cu colegul Dan, după ce văzusem apetența chinezilor pentru Canada Goose, că mi se pare mult 460 lire pe-o geacă, după care m-a lovit: zise mandea, care-a dat 300 pe una de la The North Face. You might be rich, but you’ll never be Moncler rich.

Discuția, în esență, e banală, e ca și când ai discuta despre bere, “n-aș da 4,5 lei pe-un Heineken, zise mandea care și-a luat cu 4,3 lei un Peroni“, dar am impresia că ajunge să creeze așteptări celorlalți. Și de aia evit să vorbesc despre bani (am scris un text pe-aici, acu’ vreo două săptămâni, și, la câteva ore după, am șters și-am lăsat un paragraf, tocmai pentru că mi s-a părut că nu-mi văd lungul nasului).

Pentru că, la rândul meu, sunt doar un sărac care se întâmplă să câștige în Anglia ceva mai bine decât în România. Dar e un cerc vicios. Cineva cu 1.300 lei net se va uita la cineva cu 2.600 și va crede că-i bogat, cineva cu 2.600 se va uita la cineva cu 4.500 și va zice că-i bogat și tot așa, iar IKEA pare lux. Iar în vârful lanțului, sunt miliardarii ăia despre care te-ntrebi: băi, când e suficient? De câți bani ai nevoie? Iar ăla răspunde: de toți!

Presupun că, până la urmă, dorința asta de a avea mai mult și mai mult e cât se poate de naturală. Mai ales atunci când, probabil, n-ai hobby-uri și nici niște relații interpersonale prea bine definite, ți-au murit lăudătorii și așa mai departe. Habar n-am.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. Este în natura umană să vrem mai mult și, când avem acel mult, să vrem și mai mult. Este chiar simplu.

    Când este de ajuns? Niciodată.

  2. E un stand-up cu Russel Peters (cred ca asta e numele lui complet), tipul e de origine indiana crescut de mic în Canada și zice de indienii din India ca sunt zgârciți dar el are ceva mai multi bani acum și e tot zgârcit dar în magazine mai bune.
    E mai vechi un pic dar merita sa rupi o ora sa-l vezi.