Ana, mon amour - un portret al unei societăţi bolnave

Ana, mon amour – un portret al unei societăţi bolnave

Recunosc, nu citisem cartea lui Cezar Paul Bădescu însă, în schimb, auzisem numai de bine despre Ana, mon amour, filmul făcut pe baza ei. Am ajuns să-l şi văd, chit că-s reticent când vine vorba de filmele româneşti. Şi nu m-a dezamăgit.

Câteva chestii tehnice, peste care trec repede

Până să intru în pâine: tehnic vorbind, nu mai pot cu cadrele parcă trase din mână, cred că e un soi de trend acum, n-or mai fi bani de-un trepied, nu ştiu, dar ăsta e unul dintre lucrurile pe care nu le înţeleg, se exagerează cu genul ăsta de filmare, de vreo doi ani încoace, de la Hollywood până la Bollywood, fără excepţie.

Nici filmul românesc n-a ratat ocazia. Dacă însă Hollywoodul măcar are o logică, e mult mai mecanic şi cadrele trase din mână au sens, pentru că ei pun pe hârtie fiecare mişcare în detaliu, până la câţi centimetri mai la stânga sau mai la dreapta, la noi e un pic mai haotică treaba asta.

Ana, mon amour are însă avantajul că are un scenariu foarte-foarte bine scris şi mişcarea camerelor nu te afectează prea mult. Dimpotrivă, în contextul arăturii pe care umblă minţile personajelor, e justificată (însă tot mi s-a părut prea mult).

Unde suferă în schimb filmul, ăla-i montajul. Prima parte e tăiată prea din topor, până şi începutul este prea brusc, simţi nevoia unui generic sau unei introduceri. Te aruncă prea repede într-o discuţie despre Nietzsche şi, până te dezmeticeşti, deja eşti la un concert.

În fine, după ce treci de primele trei-patru scene, începe să capete sens. Eu însă am rămas cu aceeaşi senzaţie de scene neterminate, cred că produsul final ar fi arătat mult mai bine dacă se strecura un pic mai multă coerenţă în trecerile dintre ele. Vestea bună însă e că, tehnic vorbind, montajul de sunet e excelent, cât să auzi şi detaliile din fundal, dar şi vocile să fie clare.

Scurt şi cuprinzător

Dar dincolo de tehnic, filmul în sine e bine scris şi foarte bine documentat, de la nivel de diagnostic de afecţiuni psihologice şi până la concentraţia substanţelor active din pastilele prescrise de psihiatru.

Pe scurt, Toma şi Ana sunt studenţi la Litere, se întâmplă ce e logic să se întâmple între un bărbat şi-o femeie, doar că fiecare are propriile traume. Ea are atacuri de panică provocate de nişte întâmplări din copilărie (în speţă, un abuz emoţional), el are nişte mommy issues şi daddy issues destul de comune, dar neconştientizate.

Practic, avem două personaje semifuncţionale din punct de vedere emoţional care ajung să depindă unul de celălalt, până în momentul în care unul se face bine, iar celălalt, aşa cum bine e pusă problema în script, nu evoluează alături de partener.

Reinterpretarea banalului

Ştiţi toate clişeele alea pe care le zic părinţii? De la “Eu te-am făcut, eu te omor” până la “Mamă, eu îţi vreau binele, ştii că te susţin, dar mai ascultă-mă şi pe mine“? Eh, toate sunt acolo.

Ce e foarte mişto la film (şi, presupun, şi la carte) e că nu-s de umplutură şi nimic nu e fals, dimpotrivă, sunt coerente şi se potrivesc în peisaj poate şi pentru că nu sunt puse la mişto, ci mai ales pentru că majoritatea noastră am trecut prin discuţii sau certuri similare.

E interesant, pe de o parte, cum toate expresiile astea banale, clişeice, reuşesc să spună foarte multe lucruri despre profilul psihologic al personajului.

Pe de altă parte, e interesant şi din punct de vedere lingvistic, pentru că e acel tip de expresii, de replici, dintr-un vocabular comun, un manual de bază, cu care parcă te naşti în România, pentru că-l regăseşti în majoritatea caselor şi în aceeaşi formă, aceleaşi cuvinte puse în aceeaşi ordine.

Ai zice că, raportat la replicile-clişeu, fiecare român primeşte zestre, la naştere, un cufăr cu replici pe care ajunge să le folosească la un moment dat, în viaţă.

Profilul psihologic al familiei tradiţionale

Ce cred eu c-a reuşit Cezar Paul Bădescu să facă, cel puţin în scenariu, e să-şi pună toate trăirile dintr-o relaţie altminteri comună, relativ banală, tipică societăţii actuale, între doi oameni cu un background psihologic plin de traume, şi să nu o caricaturizeze.

Dimpotrivă, mi se pare c-a reuşit s-o transforme într-o discuţie serioasă despre cât de traumatizantă a fost copilăria unor întregi generaţii de oameni care-au crescut sau care s-au născut în familii complet disfuncţionale.

Şi nu prea ai cum să nu te regăseşti în poveste, cel puţin dacă eşti trecut de 25 ani, pentru că, dacă n-ai trecut tu prin asta, sigur cunoşti pe cineva la care se lăsa cu certuri frecvente între părinţi, cu urlat, spart lucruri, eventual cu bătăi, sau de cazuri în care unul dintre părinţi îi reproşează copilului că din cauza lui n-a divorţat de partener sau, invers, în care copilul îi reproşează părintelui că n-a divorţat.

Căsătoria ca rezultat al unei convenţii sociale

Cumva, să văd Ana, mon amour a fost ca o confirmare a unor idei pe care le-am aruncat şi pe Facebook, acum o lună.

Mai exact, dacă te uiţi în jurul tău, 90% din căsniciile celor trecuţi de 40 ani sunt disfuncţionale, sunt bazate pe un consens social, pe o convenţie construită pe prejudecăţi, pe “aşa e frumos”, “aşa se face”, “aşa se cade”, un construct social care ignoră complet nevoile individului (inclusiv şi mai ales pe cele afectivo-emoţionale) şi se concentrează pe cele sociale, deşi face abstracţie complet de faptul că societatea formată din “celule de bază” bolnave va deveni la rându-i un organism bolnav, defect.

Şi, cumva, asta face şi Cezar Paul Bădescu, despică firul în patru, fără să critice neapărat, cât mai degrabă să expună problema aşa cum e ea: familia tradiţională românească este cea în care doi oameni sunt nefericiţi împreună şi se încăpăţânează (fie din comoditate, fie ca răspuns la presiunea socială) să fie în continuare nefericiţi împreună.

Cuvântul “divorţ” în sine, în româneşte, este un cuvânt urât, este o etichetă care ţi se aplică pe frunte. E de-a dreptul o stigmă. Dacă o femeie e divorţată, cetăţeanul spune că “sigur a fost curvă”, iar dacă un bărbat e divorţat, “sigur a fost un beţiv” sau “sigur o bătea”, de parcă ar fi locuit cu cei doi în aceeaşi casă.

Într-un fel, nici măcar nu e greu de priceput de unde se nasc aceste prejudecăţi, cred că e lesne de înţeles că oamenii etichetează şi ca urmare a unei priviri cvasiobiective în propria ogradă.

O societate bolnavă

Rezultă, astfel, un soi de dispreţ ipocrit ca urmare a unei invidii că altcineva a reuşit să plece dintr-o relaţie disfuncţională şi că are curaj să-şi caute fericirea în altă parte: “Trebuia să stea acolo să sufere, eu cum sufăr? Să-şi ducă crucea aşa cum facem cu toţii.

Mai trist e că, în ochii lumii, apucăturile negative dintr-un cuplu ajung să fie justificate, “aşa-i trebuie“, “bine i-a făcut” sau “ce să facă şi el/ea?“, pe un fond de dezechilibru emoţional neconştientizat. Şi tocmai neconştientizarea dezechilibrului duce la o perpetuare a aceloraşi prejudecăţi.

Se nasc şi cresc copii într-un climat familial agresiv, preiau sau dezvoltă propriile tulburări cognitiv-comportamentale, ajung să fie la fel de nefericiţi ca părinţii lor şi să predea ştafeta nefericirii către propriii copii.

Din punctul ăsta de vedere, în şcolile româneşti nu e nevoie de un singur consilier psihologic, e nevoie de o armată de psihologi care să-i ajute să-şi conştientizeze propriile probleme şi să şi le rezolve sub o formă sau alta.

Asta e şi moştenirea unui tradiţionalism, conservatorism şi conformism impus de-a lungul anilor, inclusiv în perioada comunistă, când un divorţ era aproape imposibil şi, în plus, judecarea şi etichetarea erau mai degrabă încurajate.

În fond, mai bine o societate de oameni nefericiţi şi uşor de păcălit şi condus decât una în care oamenii sunt conştienţi de nevoile lor afective. Asta, din păcate, este una dintre moştenirile lăsate de comunism şi postcomunism.

Ce nu mi-a plăcut

Cred că e o graniţă destul de fină în folosirea sexului şi nudităţii într-un film, o graniţă destul de fină între a demonstra ceva (de exemplu, intimitatea) şi a merge un pic prea departe. Pot să înţeleg ideea din spate, de a arăta, de fapt, nişte probleme sau cauzele unor probleme (sau, dimpotrivă, ilustrarea unui mod în care se manifestă), dar mi s-a părut că scena de la început e lungită inutil.

Ana, mon amour este, în esenţă, un film despre nişte traume emoţionale, iar timpul pierdut ameţind camera pe o singură scenă ar fi putut fi folosit în cele de care ziceam în prima parte, alea tăiate cu toporul, pentru a contextualiza un pic mai mult.

Mai sunt câteva chestii care mai scârţâie, undeva spre final, când pare că regizorul s-a plictisit un pic, pentru că acţiunea e cumva pe fast-forward şi arde rapid nişte etape, dar nu e deranjant, căci scopul e atins.

Ce e de reţinut

Filmul merită văzut, tratează nişte probleme fireşti într-un mod în care nu judecă, ci în care îţi dă pe tavă rezolvarea, chiar dacă nu e cea mai comodă şi chiar dacă nu e cea pe care ţi-o doreşti.

Ce spune Bădescu, de fapt, e că nici un sfârşit nu este doar un sfârşit, ci e doar o etapă, e un nou început. Asta e traducerea superficială. Traducerea mai puţin superficială e că un sfârşit este, de fapt, un pas înainte în procesul de autocunoaştere şi, chiar dacă sună pompos, de devenire, doar că ţine de alegerea fiecăruia de a se lua cu propriul balaur la trântă. Sau, fie, de vindecare.

Ironia este că, raportat la societatea românească, alegerea majorităţii e aceea de a nu se lua la trântă cu balaurul, ci de a se complace în comoditate.

Vindecarea e o alegere personală, trebuie să o vrei, să conştientizezi că ai o problemă şi să vrei să o rezolvi, iar majoritatea nu o vrea din cauză că e un proces dureros, cel puţin la început, şi de relativ lungă durată.

Ne vedem joi.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.