Ce-l face pe un angajat mai productiv?

E o modă, de vreo doi-trei ani încoace, să se folosească tot soiul de termeni dubioşi precum mindfulness şi meaningfulness şi altele similare, încă netraduse în româneşte, dar introduse în vocabular de nişte băieţi deştepţi care au combinat practici buddhiste cu psihologia. Uneori, iese o varză completă, alteori, iese o varză funcţională.

Mie nu-mi place să scriu cod. Ştiu nişte PHP, mă descurc bine pe partea de markup şi CSS3, am învăţat să-mi bag nasul şi prin React, am început să înţeleg cum funcţionează JavaScript (la un nivel foarte basic).

Cu toate astea, într-un mod paradoxal, mi-a plăcut ultimul job. Şi m-am întrebat de ce. Şi, la un moment dat, am dat peste această bandă desenată de pe Oatmeal.

Oamenii, în general, ori nu fac ceea ce le place, ori n-au motivaţia necesară. Am auzit de nenumărate ori întrebarea “Dar de ce pleci de-acolo?, că e un job bun, bine plătit, îţi dau bonuri de masă, ce să nu-ţi placă?” Nu neapărat în cazul meu, ci la multe alte persoane.

Şi răspunsul simplu şi superficial este că omul nu găseşte nici un sens în munca pe care o prestează. Jobul nu-i oferă, hai să nu zic un scop în viaţă, o satisfacţie.

Care e răspunsul la paradoxul de care ziceam mai sus? În cazul meu, e simplu. Mi-a plăcut să scriu cod pentru că am văzut că iese ceva mişto din mâinele mele, că ceea ce fac are sens şi rămâne undeva, că îmbunătăţesc ceva.

Nu acelaşi lucru se întâmpla când desenam teme de WordPress, acum vreo patru ani. Sau, mă rog, când implementam designuri unul după altul, când începuse să devină muncă repetitivă. Şi, cumva, ajungem la cuvintele alea dubioase, din primul paragraf. Iată, deci, despre ce-i vorba cu “meaningful“.

Contraexemplu sunt toţi angajaţii de la ghişee, care se uită cu scârbă la tine. Pentru ei, jobul este doar o sursă de venit şi acceptă să facă asta fie pe motiv că nu ştiu să facă altceva, fie pe motiv că n-au încredere să încerce altceva sau, hai s-o zicem pe aia dreaptă: în România, n-au resursele necesare pentru a încerca ceva pe cont propriu.

Desigur, nu ăsta e singurul motiv care te face mai productiv la muncă. Sau care-ţi aduce satisfacţie. În 2012, când m-am angajat la McCann PR, am vrut să plec de şase ori în prima lună şi jumătate. Era irelevant că, fără jobul respectiv, aş fi făcut foamea, dar am urât complet ideea de a sta cu nasul în Excel. Nu pot.

Or, în astfel de situaţii, contează foarte mult echipa. Şefa a luat atribuţii de la colege şi mi le-a pus mie în braţe, eu am fost fericit că nu trebuie să mă ating de Exceluri şi nici să nu mor îngropat în mailuri, fetele au scăpat de scris etc. Şi tot echipa – şi am avut norocul să fiu într-o echipă foarte mişto – m-a ţinut în ciuda unui client precum Teamnet, care ne-a scos peri albi la toţi.

Ce vreau să spun e că nu totul se rezumă la bani, iar demotivarea vine de cele mai multe ori din arii secundare, precum relaţia cu şeful, relaţia cu colegii, faptul că angajatului nu-i place ceea ce face etc.

La care se adaugă preferata mea: şeful ignoră feedback-ul angajatului, practic un dezinteres faţă de potenţialul şi motivaţia celui din urmă. Să zicem că ai o serie de idei de îmbunătăţire a unui produs sau serviciu şi le pui pe tavă. Şeful zice “da, da, bine“, iar o lună mai târziu, angajează un specialist care vine cu exact aceleaşi idei. E frustrant pentru angajat şi e un factor demotivant foarte puternic.

Toate ideile astea de mai sus vin din experienţa mea, nu din cărţi. Lumea are tendinţa, în general, să spună că departamentul de HR este inutil, dar departamentul de resurse umane este inutil doar atunci când şefii, la rândul lor, ignoră HR-ul. Adică la fel ca în exemplul de mai sus.

Bine, e drept şi că, pe mine, nu m-au motivat niciodată banii. Banii au fost un mijloc, nu un scop. Nu spun că n-a ajutat o leafă bună, dimpotrivă, dar când a fost să plec, am plecat la fel şi de la un salariu mic şi de la un salariu mare.

Unde vreau să ajung, de fapt: dacă n-am mai lua la mişto rolul HR-ului în companii, ba poate chiar dacă ar apărea consultanţi de HR pentru companiile mici, sau dacă, măcar, teoria s-ar aplica şi-n practică, am avea nişte medii de lucru mai productive şi oameni încântaţi că au un job unde fac ceea ce le place, nu o rutină în care-şi varsă scârba, pe motiv că trebuie o leafă.

Nu mi-am băgat nasul prin literatura de specialitate, nici n-am chef să o fac, dar acolo unde ai un departament de HR bun, ai şi angajaţi fericiţi. Cu condiţia, evident, ca HR-ul să urmărească cu atenţie modul de lucru, să ceară feedback de la angajaţi şi să optimizeze procesele interne.

PS: Da, există şi angajaţi al căror unic scop este să facă bani, iar asta-i face productivi. Dar nu la ei mă refer.

Scris de

Alex Mihăileanu

Alex Mihăileanu - Jurnalist din 2003, trecut pe la Business Standard şi Hotnews.ro, editorialist VICE România. Artist vizual în devenire.

1 comentariu

  1. Pe mine adeseori m-au intrebat fosti colegi de ce nu plec sa fac altceva. De fapt au tost cativa care practic m-au chemat unde au plecat ei ca sa fac altceva. Bine m-au chemat fiindca primeau ceva comisioane ca sa aduca oameni de pe la fostele locuri de munca si nu neaparat fiindca voiau sa-mi faca un bine. Si mereu le-am raspuns ca ma simt bine facand ceea ce fac si ca o mica diferenta la salariu nu e motiv suficient ca sa aleg sa fac altceva chiar daca in acelasi domeniu. Din pacate putini sunt cei care ar putea sa inteleaga lucrul asta.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.