angajaţi şi angajatori: demisii, cv-uri şi inadaptabilitate

Deunăzi, stăteam de vorbă cu cineva şi mi-a sărit ceva în atenţie: în ce măsură contează pentru un angajator ce scrie în CV – locuri de muncă, perioada în care ai lucrat, cum ai plecat şi de ce. Pe mulţi îi interesează doar ca să îşi facă o idee generală, detaliile contînd doar pentru a lua o decizie rapidă, fără să stea să cîntărească toate aspectele.

Cum completezi un CV şi ce scrii în el?

Cu ce te ajută un CV? Te ajută, în principal, să te lauzi în faţa angajatorului cu locurile de muncă pe care le-ai avut. Te ajută mai ales dacă ştii să îl scrii şi cum să îl scrii. Întotdeauna mi-am imaginat că cel de la Resurse Umane se va uita doar pe date, pur şi simplu, pînă am constatat că mulţi sînt interesaţi şi de eventualul blah-blah pe care îl adaugi la descrierea locului de muncă. Prin urmare, e bine să specifici într-un stil cît mai pompos ce responsabilităţi şi atribuţii ai avut la locurile de muncă anterioare şi, mai ales, ce rezultate ai avut. Bun, asta cu rezultatele e foarte interesantă. Întotdeauna m-am întrebat ce ar putea scrie un strungar în CV, la rezulate: cîte mii de şaibe a făcut în cîţiva ani la respectivul loc de muncă? Aceeaşi întrebare mi-am adresat-o şi mie, cînd m-am apucat să îmi scriu CV-ul.

Ce responsabilităţi am avut eu, ca jurnalist? Păi… Păi! Moment în care îţi dai seama că nu ştii ce să scrii. Cu ce să completezi? Te apuci să faci apologia jurnalismului şi să scrii despre spiritul justiţiar şi scosul adevărului la iveală, salvarea de la suferinţa eternă şi flăcările iadului a celor fără dumnezei? Nu. Şi atunci care au fost responsabilităţile mele? Păi… Mda. Ei bine, te apuci şi cauţi trei fraze lungi şi roz despre domeniile pe care ai scris: social, sănătate, economic, sport, ocazional pe infracţional, învăţămînt şi un pic de administraţie locală, două-trei blah-blah-uri despre realizarea de anchete şi reportaje, la care se adaugă analize şi interviuri, toate într-un limbaj cît mai plăcut ochiului cetitoriului angajator.

Urmează partea cu rezultatele, moment în care te apuci să cauţi alte trei fraze pompoase despre zecile de deschideri şi articole cu trimiteri din prima pagină, despre cele două mii şi vreo cinci-şase sute de articole scrise în total în cei doi ani de zile, despre deprinderea flerului şi stilului jurnalistic, despre cum ai învăţat tu să îţi formezi propriul stil de redactare şi aşa mai departe.

CV-ul şi demisia

Pe unde ai mai lucrat? Păi… te-ai mutat în Bucureşti şi ai lucrat la o agenţie de monitorizare a presei timp de vreo şapte luni, unde ai reuşit să înţelegi principiul pe care se învîrte presa, unde ai priceput mai bine cam care e treaba cu articolele plătite şi de ce nu apare P-ul în colţul unora, ai început să deprinzi substraturile domeniilor pe care ai făcut monitorizare şi cu ce se mănîncă şi alte două-trei prostii.

Bun, da’ de ce ai plecat de acolo? Păi, ştiţi, mi-am găsit în altă parte mai bine plătit, fostul şef – porcul şi nesimţitul – întîrzia cîte o lună cu salariile, ce era să fac, am plecat, că n-avea sens să stau. Te muţi în altă parte, mai stai şi pe acolo vreo nouă luni, te gîndeşti să porneşti o afacere şi nu iese cum trebuie, te duci în altă parte, pînă găseşti un loc unde ţi-e bine.

Bun, alea au fost exemple personale. Considerăm că, prin absurd, găseşti un job unde faci design de navete spaţiale, ţi se face carte de muncă şi după două luni, că prima era de probă, eşti dat afară. Notificare azi: Ştii, de poimîine nu mai vii la muncă, şefii mai mari au considerat că trebuie să încetăm colaborarea, el e înlocuitorul tău. Nu tu notificare prealabilă, nu tu preaviz, nu tu motivaţie. N-ai chef de scandal şi zici că merge-aşa, că oricum mai ai vreo trei oferte. Peste două zile ţi se cere demisia, că ei n-au chef să se ducă la Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă, că trebuie să desfiinţeze postul – deci disponibilizare, iar pe locul ăla trebuie să angajeze pe altul, dar ca să înfiinţeze din nou postul trebuie să treacă şase luni. Ce faci? Zici ca ei, că oricum n-ai nimic de pierdut şi le completezi formularul tipizat, nu ceri preaviz, la revedere, ne vedem cîn’ ne-ntîlnim.

Ai la activ trei demisii şi vrei să te angajezi în altă parte. Te duci la un interviu, se uită pe CV şi zice: nu te putem angaja, că eşti un inadaptabil. Dacă ai plecat din atîtea locuri, înseamnă că nu poţi să joci în ritmul echipei, nu poţi să te adaptezi ritmului nostru de lucru, nu o să dai proiectele la timp, probabil nu o să faci după cum îţi dictează şeful, o să pleci şi de la noi peste trei-patru luni, eşti bun, da’ nu avem nevoie de oameni care să ne părăsească, la revedere. Eşti un inadaptat. Gata, ţi s-a pus ştampila pe frunte, o să stai acasă mult şi bine pînă te va primi cineva, nu-i aşa?

Soluţii şi compromisuri?

Din punctul meu de vedere, mi se pare aberant ca un angajator să nu te primească doar pentru simplul motiv că ai schimbat mai multe joburi în ultimii patru ani. Mi se pare de bun simţ să înţeleagă că e o chestiune firească pentru un individ să se ducă acolo unde îi e mai bine din toate punctele de vedere, inclusiv financiar. Personal, prefer să lucrez într-o atmosferă mişto pe mai puţini bani decît într-un birou în care se urlă pentru că n-am chef să-mi strice zilele toţi idioţii.

Pe de altă parte, să presupunem că eşti în situaţia de mai sus, cu trei demisii la activ şi ajungi la un interviu. Ce faci? Scoţi din CV jobul la agenţia de monitorizare a presei pentru că ş-aşa nu e trecut pe cartea de muncă sau îl laşi pentru că după aia o să fii întrebat ce ai făcut în perioada aia? Şi dacă te întreabă de ce ai plecat, ce faci? Nasol, nu? Dar ce faci în cazul în care eşti întrebat de ce ai demisionat din postul de desenator de navete spaţiale? Zici că te-au dat afară că a venit unul cu pile mari sau bagi o vrăjeală cum că te-au chemat cei de la NASA, ai plecat de acolo şi ai luat ţeapă, că nu ţi-au dat viză de America?
Personal, nu cred în toate aberaţiile astea. Nu m-au interesat niciodată aspectele de genul “inadaptabilitate”, demisii, CV-uri şi alte poveşti. CV-ul îl scrii doar ca să ajungi în faţa angajatorului. Odată ajuns la interviu, chiar dacă are CV-ul în faţă şi ştie pe unde ai lucrat, te pune oricum să repeţi ca un papagal ce ai scris în el.

Din punctul meu de vedere, nu contează cîte joburi ai avut şi ce ai făcut, contează ce ştii să faci. Toţi se gîndesc la profitul pe care îl aduci firmei în care lucrezi. Eu merg pe principiul că pot să am 3-4 joburi într-un an de zile, cîtă vreme toate sînt în acelaşi domeniu şi la fiecare am învăţat ceva nou. Spre exemplu, dacă într-un an trec prin patru redacţii şi reuşesc să lucrez ca fotoreporter, copywriter, reporter sau secretar de redacţie, pot să mă gîndesc liniştit că o să am mai multe şanse la o angajare pe un post mai bun din simplul motiv că am trecut prin mai multe şi cunosc mai multe despre presă şi despre cum se face presa decît unul care a făcut un singur lucru.

Din păcate, nu toţi gîndesc aşa. Unora le stă pe creier ideea că eşti inadaptabil şi că peste trei luni o să aibă nevoie de alt om în locul tău, în loc să se gîndească la cum pot profita de pe urma experienţei tale şi ce pot cîştiga dintr-o astfel de colaborare. Pînă la urmă, care e varianta corectă?

Personal, încă n-am păţit-o, dar încep să mă întreb dacă nu cumva o să se întîmple, avînd în vedere că am la activ trei demisii în patru ani. E mult? E puţin? Ce ar trebui să fac mai departe? Să rămîn într-un loc în care sînt plătit relativ OK şi să evit să plec dacă mi se face o ofertă mai bună sau să plec unde e mai bine şi dacă, peste un an o să vreau să mă duc în altă parte, să risc să mi se spună că sînt un inadaptat?

Angajatorii ce zic, oare? Ia să v-aud acum!

__________________________________
* textul de faţă este o pură ipoteză şi vine ca urmare a unei discuţii cu cineva, avute pe la începutul săptămînii, pe care n-am apucat să o aprofundez.

10 comentarii

  1. Eu nu sunt un angajator, dar mi se intampla sa fac consultanta pe HR in IT, adica intervin in “valul 2” de interviuri (tehnice) dupa ce resursele umane au filtrat candidatii. Iata opinia mea.

    Alex, pune-te un pic si in locul celui care angajeaza. Dupa ce de pe un post i-au plecat 2 oameni in 6 luni (nu discutam motivele – e un alt subiect) este clar ca apare un fel de frica orientata contra “inadaptabililor”. Un om care-ti vine, pe care-l platesti si trainuiesti cateva luni pentru ca sa-ti plece exact cand incepea sa devina eficient – costa foarte mult atat ca bani, ca timp pierdut cat si ca oportunitate. Daca adaugam ca omul poate a plecat la concurenta pe sestache, situatia incepe sa puta. De cate ori isi poate permite o firma sa faca o asemenea echilibristica ?

    Trei demisii in patru ani este acceptabil. In general, un an este “limita psihologica” pentru un job. Sigur, cu cat jobul are responsabilitati mai mari cu atat pretentiile sunt mai mari. La inceput de cariera “merge” un job pe an. Dar, la 40 de ani, daca o sa ai un cv cu 15 joburi in 15 ani, o sa fie ceva mai dificil. Mai bine te faci freelancer si atunci nu o sa-ti mai numere nimeni plombele, desigur esti platit la rezultat si nu la orele de frecat menta la birou, ceea ce pentru unii poate fi dramatic.

  2. Si mai sunt chestii care tin de un mare amatorism in procesul de angajare, angajatorul practicand un soi de pseudopsihologie, psihologie invatata “pe genunchi”, de prin reviste si din auzite.
    Astfel, circula tot felul de idei despre stilul vestimantar al persoanei care solicita un job, faceam misto intr-o poezie pe tema asta, ziceam ceva de genul :

    “daca esti imbracat prea bine nu e bine, ca ti-a capul la moda si nu la munca, daca nu esti imbracat bine nu bine, ca nu ai respect de sine, daca nu privesti omul in ochi e semn de nesinceritate, daca il privesti, pai ai grija CAT il privesti, poate se va simti dominat si gata, fraiere, ai picat si la interviul asta, la japonezi privitul in ochi e de rau nene…” .

    Plus ca mereu m-am intrebat un lucru : din moment ce TOATA lumea stie cum se face un CV, ca se umfla lucrurile, ca te dai peste cap sa te prezinti drept ce nu esti, DE CE SE MAI PUNE BAZA PE EL ?
    Sa ramana, frate, la nivelul informatiilor de stricta necesitate : unde ai mai lucrat, cat timp si pe ce post, ce pregatire ai si atat.
    Fara bla-blauri, sa fie o chestie mai militareasca.
    Oricum, nimeni nu e sigur ca CV-ul e scris in intregime de tine si nu te-a ajutat cineva la ( re )formulari, nu se poate sti cu precizie ce e informatie veridica si ce nu.

    Varianta mea ? Ca angajator, cere informatiile strict necesare despre om, inainte de asta sa stii EXACT ce abilitati se cer in postul pe care il ai de oferit, si angajeaza o persoana specializata sa discute cu pretendentii postului.

    Fiindca, poti sa fii un mare meserias in domeniul tau, daca esti un tip inchis si vrei sa fii lasat in pace sa iti faci treaba singur si in liniste, dar job-ul presupune comnunicarea cu colegii…e clar rezultatul.
    Iarasi, daca esti mai flu-flu ca pregatire pura, dar stii sa te faci placut, sa socializezi, etc, si postul asta cere, pai angajatorul nu ar trebui sa puna baza pe un fleac de CV si pe ideile lui preconcepute.

    Omul potrivit la locul potrivit e o vorba care are in spate adevaruri complexe si realitati psihologice. ;)

    ( nu stiu exact de ce nu sunt mai multe comentarii pe acest blog, care ridica niste probleme, e unul din blogurile mele preferate, se vede ca e tinut de un om matur, ma rog, cam stiu, am inceput sa imi fac o parere despre bloggeri, in general… )

  3. Adrian, freelancingul in schimb poate fi pentru unuii ‘mana lui Dumnezeu’. M-am convins ca e un mod usor de a rotunji binisor veniturile, plus un CV de freelancer mereu e mai “bogat” :).

    Nici mie 3 demisii in 4 ani nu mi se pare neaparat mult. Asa e si in CV-ul meu. 4 ani, 3 demisii (2 ani, 6 luni, 1 an jumate). Nu mi-a zis nimeni niciodata ca sunt o inadaptabila, dar am fost mereu intrebata de ca am plecat. La mine sinceritatea a mers excelent. Am explicat foarte clar care au fost problemele si cand ele au aparut. Si cum statusem mai mult de 6 luni dupa aparitia problemelor, nu se mai punea problema ca “nu am vrut”.

  4. Ca angajat: am schimbat in medie job-urile cam dupa un an. Nu a avut nimeni nicio problema cu lucrul asta. Nu zic ca e bine, dar nici nu e un criteriu decisiv.

    Ca angajator: prima data trebuie sa filtrez cativa candidati din mormanul de CV-uri primite. Cea mai simpla metoda e sa gasesc lucruri care nu-mi plac in CV-uri (ex: pretentii prea mari comparativ cu experienta, CV-ul prea scurt sau prea lung, raspunsul foarte scurt sau evitarea lui la intrebarile care insotesc formularul de aplicare). Pe urma, din interviu iti dai seama daca CV-ul e pe bune sau nu. Daca totusi nu-ti dai seama, urmeaza un test si o perioada de proba.

  5. fratilor, ce tot aud vorbindu-se de freelanceri?
    Eu nu am intilnit decit patroni care vor sa aiba totulin mina, si care cind aud de un angajat liber ii trec fiorii. Stiti pe undeva un organ de presa care colaboreaza bine cu un freelancer?

  6. Cata…lin, presupun: “organe de presa” care colaboreaza bine cu freelanceri sint destule, trebuie doar sa le cauti. depinde, totusi, ce intelegi tu prin “buna colaborare”. daca te referi la bani multi… eh, aici nu stiu ce sa iti zic. nu le-am testat. pe toate

  7. Unii la care sa vii si sa zici ca ai scris ceva interesant si care sa te plateasca (eventual pe o firma a ta) pe ce ai scris. Care sa te ia in serios ca freelancer. Nu e vorba de bani f multi, dar nici de tepe. Care din cele pe care le-ai testat sunt de incredere si sunt deschisi la acest stil. Eu sunt din provincie si pe la directorii de presa locali roiesc freelancerii din Bucuresti, dar nu se sta de vorba cu ei. Iar dintre cei din provincie pe care ii cunosc multi iau teapa cind publica in Bucuresti subiecte – uneori se uita de plata…

  8. Eu am intrat pe acest forum cautind pe google “reporter freelancer”. Cautam acest tip de colaborare pentru ca am avut de multe ori in mina subiecte puternice, pe care mi-a parut rau ca a trebuit sa le “ingrop” in presa locala. Am fost un timp corespondent la o agentie, dar aceia doresc doar specificul local. Alti colegi au mai dat subiecte la diverse ziare din capitala dar a fost mereu dubioasa plata. Unii – cum am zis – au luat chiar teapa, de la “Gardianul”, de exemplu.

    In presa unde lucrez eu se plateste tot la cit ai scris, desi ai o carte de munca si un contract de forma. Dar cu freelancerii cu adevarat “free” nu se lucreaza din principiu si mi-e teama sa-i spun sefului ca as vrea sa fiu platit ca freelancer pe o firma a mea. Am fost si la alt ziar si la fel a fost. Sunt gelosi ca nu sunt doar al lor sa ma frece la bila cum vor, si cred ca m-ar trimite “la firma mea” cu satisfactie sadica, si ar lucra cu altii mai slabi, dar care stiu sa culeaga scame de pe ei si despre care au impresia ca sunt de-ai lor ca oameni, desi nu ca profesionisti.

    Daca in Bucuresti redactorii sefi si directorii de gazete sunt mai destupati as incerca sa “freelansez” cu ei, numai ca nu pot sa ii iau pe toti la rind. Ma gindeam ca stie cineva – eventual tu, alex – unde se practica fara resentimente genul asta de colaborare.

  9. 1. asta e un blog, nu un forum :)
    2. incearca Jurnalul National – scrie-i lui Tuca, cica isi citeste mailurile – sau Romania Libera. vezi ce iese. cu mai mult de-atit… chiar n-am cum sa te ajut.

  10. va rog foarte frumos ,daca se poate sa ma ajutati,sau sa-mi dati exemplu de un cv.iu. VA MULTUMESC.