Practic, toată lumea e în arest la domiciliu

Titlul e o postare scurtă de-ale mele, pe facebook, de acu’ vreo două zile. Am zis-o la mișto, dar mă uitam la o chestie scrisă de Vali și are dreptate:

Ce simțiți mulți dintre voi e ceea ce simt pușcăriașii. Am făcut niște interviuri cu niște băieți, și toți au spus același lucru, degeaba ești șef pe celulă, degeaba ai parte de sex, faptul că nu poți să pleci de acolo te macină cel mai tare. Asta îl macină pe Dragnea, asta l-a măcinat pe Năstase, asta ne macină și pe noi acum.

Eu, de regulă, n-am probleme să stau în casă. Eu oricum sunt introvert-extrovert, nu mă omor după oameni, dar nici n-am o problemă să socializez cu ei. Tocmai de asta, cea mai nasoală chestie legată de pseudocarantina asta generalizată e că nu mai poți ieși când ai chef.

Mă rog, eu sunt cumva norocos că, în Anglia, a rămas la stadiul de recomandare și nu te saltă poliția pe stradă dacă ieși să-ți dezmorțești picioarele și, oficial, ești liber să faci mișcare o dată pe zi și să mergi – tot o dată pe zi – la cumpărături fără tâmpenii precum declarațiile pe propria răspundere.

Bine, de parcă n-ai putea să lași telefonul acasă dacă vrei să mai ieși și-a doua oară, presupunând că guvernul monitorizează fiecare număr de telefon în parte, deși, mno, nu recomand nimănui să se abată de la reguli, că nici eu n-o fac.

Și, chiar dacă sunt, teoretic, într-o categorie vulnerabilă (astmatic), am profitat un pic. Ieri am ieșit, la cinci, pentru vreo oră. Afară e soare, e relativ cald (vreo 13-14 grade), iar orașul e semipustiu. Mai vezi câte-un biciclist, alergători, oameni care își plimbă câinele și rar câte-o familie. Bine, și niște homeleși.

Faza e că toată situația asta a rupt un echilibru. Dacă stai închis în casă, înnebunești, dacă ieși din casă, nu te simți în siguranță, că nu știi care cum scuipă pe jos, cum strănută unul spre tine, cum pui mâna pe ceva, cum sare un câine pe tine.

Teoretic, pericolul e peste tot. Și dacă stai un pic și te scarpini după cap, probabil că tot așa se simțeau și americanii prin anii ’60-70, când toată lumea se temea de un atac nuclear din partea rușilor. Viața merge mai departe, dar… într-o permanentă stare de alertă.

Mă rog, exagerez, nu cred că așa se simțeau, nu toți, cel puțin, dar…

Și mai e o chestie: toată carantina asta globală, cum observa și Sorin, are un aer de repetiție generală pentru totalitarisme. N-o să se întâmple în țările civilizate, e imposibil de imaginat azi o dictatură în UK, Franța, Germania, Danemarca etc.

Dar… te uiți un pic la Ungaria, te uiți la țările care au scos armata pe străzi și parcă îți vine să ridici din sprânceană. Tentația trebuie să fie crâncenă, dar asta e altă poveste și până o dezvoltă cineva la modul serios, e mai degrabă un tip de comportament politic care merită observat. În fine, noi să fim sănătoși.

2 comentarii

  1. Totuși, pușcăriașii au un avantaj: ei știu până când stau închiși, fac un AMR, ceva… nu îi paște nimic dacă ies în curte la plimbare.
    Nu statul în casă te termină, ci faptul că nu ai o zi în calendar la care să te gândești.

    Și sincer, mi se rupe de ce simt „sărmanii”, că doar n-au ajuns acolo nevinovați. Ba cred că e prea puțin.

  2. Cu libertatea vine și responsabilitatea la nivel de individ: Suedia este acum una dintre singurele țări din Europa, și una dintre țările cele mai afectate de coronavirus la nivel mondial, unde este încă posibil să mergi la cârciumă sau la școală, și unde oamenii pot să se adune cu zeci, chiar sute de alți oameni.

    Deciziile strategice legate de coronavirus ale Agenției de Sănătate Publică din Suedia sunt luate de către epidemiologistul Anders Tegnell.

    https://www.thelocal.se/20200325/whats-missing-from-swedens-coronavirus-strategy-communication

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.