Arta conceptuală ca produs pseudofilozofic

O chestie care nu încetează să mă minuneze când vine vorba de arta conceptuală e modul în care artiștii din Vest (cu precădere, americanii) au un talent teribil de a lansa întrebări atunci când chestionează o situație sau o teorie.

Nu mă refer la monștrii sacri ai artelor vizuale, ci la cei tineri, cu vârste până-n 35-40 ani, mai mult sau mai puțin cunoscuți, inclusiv la cei care se folosesc de activism sau care tratează subiecte “neomarxiste”, le știți, egalitate de gen, feminism, postcolonialism, LGBT etc.

Dincolo de execuție, de cele mai multe ori impecabilă, modul în care aduc o critică este mult mai direct și mai pragmatic, dar în același timp, nu la fel de agresiv ca în cazul artiștilor din Est (cu precădere, zona balcanică).

Cumva, mi se pare că în zona noastră de Europa, la nivelul artiștilor emergenți, arta care se trage din activism se face pe modelul Pussy Riot, mai lipsește portavocea, se dau sentințe. Pentru mine, asta face ca arta cu rădăcini activiste să nu mă atragă aproape deloc.

Comparativ, “activiștii” vestici – cei cu ale căror lucrări m-am intersectat eu, cel puțin – evită să pună sentințe însă provoacă discuții lansând întrebări. Te pun pe gânduri întrebându-te de ce nu căutăm cele mai bune soluții pentru a rezolva problemele respective în loc să încerce să-ți bage pe gât propriile soluții.

De asta am și folosit termenul de “produs pseudofilozofic”. Cât timp menirea lucrării e aceea de a lansa întrebări în loc să dea sentințe, mi se pare că e ce trebuie. Și, îmi închipui, așa ar trebui să fie.

În contrapartidă, arta cu tente activiste din zona asta balcanică pare cumva înțepenită în anii ’80, când Barbara Kruger începea să-și câștige gloria eternă, când artiștii care se ocupau cu activismul erau mai ocupați cu crearea de critici in your face. Cred, totuși, că societatea a mai evoluat între timp.

Mi-am adus aminte de asta după ce, duminică, am fost la un performance al artistului mexican Nahum, la POINT, după care am rămas și la artist talk. Nahum e genul de artist care critică sau abordează teme similare, dar o face detașat și fără agresivitatea specifică activismului artistic de pe la noi.

Lansează întrebări și te lasă pe tine să cauți răspunsuri sau măcar speră ca, pentru câteva minute, să înțelegi contextul mai larg în care trăim și inutilitatea unor comportamente pe care le vedem zilnic.

Pe de altă parte, înțeleg și de ce zona asta de activism rămâne blocată în sentințe, iar una dintre cauze cred că e lipsa interacțiunii cu ce se întâmplă efectiv pe-afară, cu tendințele de acolo. Am fost, timp de 40 ani, în spatele unei cortine de fier și, cumva, încă am rămas blocați în spatele unei cortine conceptuale, indiferent cât de ușor este, în ziua de azi, să călătorești în Vest și să interacționezi cu arta contemporană de azi (și nu cu cea de ieri).

Departe de mine gândul că așa arată toată arta românească, ar fi o prostie. Spun doar că suntem încă departe de detașarea vesticilor și suntem încă și mai departe de modul lor de gândire și de conceptualizare a unei teme. Cred că, în ciuda vremurilor în care trăim, încă suntem departe de deschiderea față de gândirea critică tipică celor din Vest și că ne lăsăm poate prea mult pradă gândirii de grup și interpretării la literă.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. “Cumva, mi se pare că în zona noastră de Europa, la nivelul artiștilor emergenți, arta care se trage din activism se face pe modelul Pussy Riot, mai lipsește portavocea, se dau sentințe. ”

    sa nu uitam si de socialismul mascat ce musteste in zona asta. nivelul e de berlinul anilor 60.

  2. @zippo: nu mă deranjează socialismul – care nu prea e mascat, să știi -, ci agresivitatea.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.