Abonamentele și asigurările private de sănătate: comunicarea e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire

Abonamentele și asigurările private de sănătate: comunicarea e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire

Cred că suntem cu toții de acord că sistemul național de asigurări de sănătate e o chestie tristă, care nu-ți acoperă mai nimic. Și cred că asigurările private de sănătate merită o discuție… sănătoasă.

Problema noastră, în România, e că n-ai cu cine să discuți despre asta din cauză că nu prea există informații. Există câteva companii de asigurări care oferă și o astfel de opțiune, însă în același timp, lanțurile private de clinici și spitale oferă la rândul lor niște abonamente.

Diferența majoră între cei doi termeni este că o asigurare îți acoperă toate costurile (cel puțin în teorie), pe când abonamentele îți acoperă partea de consultații, niște analize anuale de bază și îți oferă niște reduceri (uneori, de-a dreptul la mișto, gen 5%) la restul intervențiilor.

Lipsă de transparență

Problema majoră, în ambele cazuri, este lipsa de transparență. Nici lanțurile de clinici (cu excepția Regina Maria, parcă, și, din ce văd, și Medicover), nici companiile de asigurări nu-ți spun clar, pe site, cât te costă pachetele.

Mă uitam, acu’ jumate de an, la principalele lanțuri din București: MedLife, Medicover, Sanador, Regina Maria. MedLife nu are ofertă de abonamente pentru persoane fizice și, din ce am observat de pe site-ul Sanador, nici ei.

Modelul de business nu e prost în sine. Când lucram la McCann, am avut abonament de 10 euro lunar la MedLife, jumate plătit de companie, jumate de mine, programări la care clinică ți-e mai la îndemână, nu am avut restricții de vreun fel și nici n-am scos vreodată bani din buzunar. Pe de altă parte, McCann avea un contract pentru vreo 300 angajați. Pentru persoane fizice, pauză.

De ce spun că nu există transparență? Pentru că, în afară de Regina Maria, unde ai toate serviciile afișate per tip de abonament, la ceilalți nu găsești absolut nici o informație relevantă. La Medicover, ai fix patru rânduri în descrierea celui mai scump pachet. Or, dacă tot plătesc, aș vrea să știu și ce e inclus în acel serviciu.

Deci, eu cât plătesc?

Același lucru e valabil și pentru companiile de asigurări care oferă pachete pe zona de Sănătate. Signal Iduna are oferte doar pentru companii, NN are o groază de bullshit pe pagina dedicată și un buton pe care scrie “vreau să fiu sunat” – eu nu vreau să fiu sunat, vreau să văd prețul! -, iar Allianz are o pagină haotică în care-ți cere, la fel ca NN, să completezi un formular. Același lucru e valabil și pentru Groupama – tabele cu servicii, prețuri lipsă.

Or, eu nu vreau să cer oferte, vreau să compar în cunoștință de cauză: care sunt nevoile mele, ce-mi oferi tu, ca asigurător, câți bani îmi permit să-ți plătesc lunar. Fără bălării, fără “contactează-ne”, fără prostii din astea. Știu, cineva isteț a zis că e bine să ai un “call to action” pe pagină, doar că au greșit “call-ul“.

Asigurarea individuală e o chestie abstractă

Fiecare dintre companiile de asigurări se laudă cu rețelele de clinici și spitale cu care au contracte. Dacă nu mă înșel, Allianz și NN, nu neapărat în ordinea asta, au cele mai multe clinici. Dar n-au prețurile nicăieri.

Or, mie, personal, asta mi se pare o glumă proastă. Și este și unul dintre motivele pentru care segmentul asigurările de sănătate stagnează la nivel de clienți persoane fizice.

Înțeleg nevoia de cash-flow, de a te adresa direct angajatorilor, dar și ăia care au PFA-uri, de exemplu, au nevoie de o asigurare. Iar în ce privește angajatorii, e mult mai ieftin pentru o companie să ofere niște abonamente la o rețea medicală decât să cumpere o asigurare.

Asigurarea de sănătate individuală privată e inutilă, nu?

Un argument serios e că asigurarea individuală e inutilă în România, că e mai simplu să plătești 65 lunar la Fisc și să-ți acopere statul costurile. Mai ales că rețelele private decontează la rândul lor bani pe diverse analize sau pe imagistică.

În același timp, ar trebui să fie la mintea cocoșului pentru orice angajat de la Marketing sau PR, dintr-o companie de asigurări, că se stă și câte șase luni la coadă pentru un RMN, iar asta din cauză că plafonul oferit de CNAS e ridicol de mic și se epuizează în două-trei zile de la începutul lunii.

E atât de simplu să faci un clip în care să arăți cât de penibile sunt serviciile pe care ți le oferă statul român și să explici că poți beneficia de toate serviciile oferite de rețelele private fără nici un cost suplimentar. Dar cine să își dorească o asigurare privată dacă tu, companie de asigurări, nu zici public cât îl costă pe om?

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. Referitor la ce ai scris, la Regina Maria și probabil la toate celelalte lanțuri private, prioritate pentru consultații și programări la diversele specialități au tocmai clienții care nu sunt abonați și cotizează separat, pe când tu abonat, trebuie să aștepți programarea peste x zile / săptămâni.

  2. Dilema omului care plătește: tratamentele medicale sunt scumpe sau ieftine?…

    Nu, serios.

    Cât de mult îți prețuiești sănătatea?

    10 euro pe lună. 46 de lei. 3 pachete de țigări sau 2 meniuri fast-food sau 10 kg de piersici din piață.

    Și atunci realizezi că nu costă așa de scump, și începi să îți pui întrebări. Prima dată, unde se duc 5,5% din salariul brut, care înseamnă vreo 200 de lei pe lună la un salariu mediu? Sistemul de stat nu înghite cât 4 privați la un loc și produce în schimb jeg și mizerie, ca la Municipal? Și de ce? Fiindcă, dacă pui cap la cap cheltuielile pe care le faci procurând singur medicamente sau consumabile și dând ciubucul doctorilor, realizezi că și în mediu privat tot la banii ăia ai fi ajuns, dar ar fi mers treaba mai lin.

    Numai că problema nu se reduce la bani. N-am zis-o eu. Nici ministrul Sănătății. Nici Ceaușescu. Nici Gheorghiu-Dej.

    Au zis-o oamenii autorităților din Regat, cu 4 generații în urmă: chiar dacă au venit echipe de medici prin sate cu tratamentul (1924, 1930, 1933 ș.a.m.d.), după o săptămână pe chinină, sulfamide sau Salvarsan, pacientul se întorcea la cocioaba lui insalubră, la noroiul de pe ulițe, alcoolul prost contaminat cu metanol. Era vindecat pe moment, dar mediul de viață îl rodea încet, până își dădea duhul.

    E foarte simplu să spună unul: îmi fac asigurare și mă operez la privat. Sau, ca milionarul cu indemnizație de maternitate din Sibiu: dau banul și mă tratez fără asigurare.

    Dar tratamentul, scump sau ieftin, nu compensează faptul că organismul omului are o mulțime de beteșuguri ascunse. Din pricina fumatului, alcoolului, reumatismului, stresului. Și atunci omul dă banul o dată, și încă o dată, și încă o dată, până se ruinează.

    Ca și la reparația unei mașini sau a unui utilaj industrial, chiar și un tratament scump e ieftin dacă îl faci o singură dată și rămâi vindecat(ă) și bun(ă) de muncă. Dar dacă nu rămâi? Până la urmă susținerea unui pacient timp de luni sau ani nu o mai face mediul privat, tot pe spatele Statului rămâi.

    PS zicea prin 2014 un doctor care scria și pe la revistele de pițipoance: ”generația care se apropie acum de 50 de ani va simți beteșugurile bătrâneții, diabetul, cataracta, reumatismul, artrita, de-abia pe la 80 de ani, nu pe la 60-65 ca vechile generații. Fiindcă oamenii moderni sunt mai bine hrăniți, mai bine tratați medical în cursul vieții, fac tot felul de sporturi mai ușoare, nu mai sunt stresați de regimuri care îți pun pistolul la tâmplă sau de hoția și criminalitatea de stradă, nu mai lucrează în hale mizere de tablă sudată în care vara mori de cald și iarna de frig”. Dar n-a precizat și că omul și-o face cu mâna lui. Adică se hrănește până dă în diabet, fumează până îl lovește infarctul, își rupe articulațiile când face sport, se stresează din motive mărunte până face ulcer.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.