Bani din piatră seacă (la buget)

Ziceam, zilele trecute, că mi s-a întors buletinul după ce l-am trimis la DVLA (DRPCIV-ul britanicilor) la pachet cu formularul pentru permisul de conducere temporar. Ieri (adică două zile mai târziu), mi-a venit și permisul.

Toată distracția m-a costat vreo 34 lire (presupun că e costul plasticului; am impresia că mai am de plată vreo 65 lire pentru examene – preț care include și costul plasticului final). Am completat un formular online, am plătit taxa online, apoi am așteptat formularul fizic (pentru că trebuia să le trimit o poză tip buletin; 5 lire la automat), trimis prin poștă, primit restul.

În plicul cu permisul provizoriu, a venit și un fluturaș: 20% reducere pe site-urile x și y, unde ai toată legislația auto la dispoziție, toate testele teoretice și toate testele video (da, există și așa ceva, hazard perception tests se numesc).

Pe scurt, DVLA are un parteneriat cu TSO (The Stationary Office), o companie de publishing, către care a licențiat toată documentația (altfel, legislația se găsește gratis pe site-ul guvernului, gov.uk) și care vinde serviciile sub diverse forme interactive.

N-am fost atent dacă poți să cumperi cărți pentru prima parte – legislație și teste, dar cert e că TSO îți oferă o serie de “abonamente” pentru a învăța pentru examenul teoretic. Un abonament pentru o lună costă 15 lire (sau 12 cu reducere, cum am plătit eu), preț din care o parte se întoarce la buget pentru că, în fond, trebuie să facă bani și statul și privatul.

Presupunerea mea e că licențierea pentru serviciile online este mai scumpă decât pentru print pentru că și cheltuielile sunt mai mici pentru privat (nu mai trebuie să tipărească nimic). Dar e un model foarte interesant de împărțire a banilor și cred că e demn de urmat în orice țară care are un minim de bun simț când vine vorba de informatizare.

Desigur, nu comparăm aici mere cu pere, România cu UK, dar mă gândeam cât de mult potențial există în digitalizarea birocrației unui stat, atât pentru guvern cât și pentru cetățeni sau afaceri locale. Statul oricum dezvoltă legislația și testele auto și le pune la dispoziție gratis cetățenilor, dar dacă există o companie care crede că poate să ofere servicii mai bune, de ce n-ar plăti o licență pentru asta? E un win-win, până la urmă.

Nu e vorba doar de DVLA, ci de multe alte servicii ale guvernului britanic. Asta nu înseamnă că nu există birocrație sau că nu există timpi destul de lungi de așteptare – mai ales când trebuie să primești prin poștă un document. Însă dacă faci abstracție de primirea documentelor, mai totul se întâmplă online, nu stai la cozi, nu te cerți la ghișeu cu nimeni etc.

PS: Cineva mi-a lăsat un comentariu în care mi-a zis că, anul trecut, eram cam român când venea vorba de birocrație. Adevărul e că, atunci când ai nevoie de un cont bancar pe firmă, urgent, ca să poți să fii plătit, iar băncile refuză să-ți deschidă unul din cauza lipsei acelei proof of address, te cam enervezi. Pe de altă parte, eu abia recent am aflat că legislația europeană obligă băncile să îți deschidă un cont bancar inclusiv în lipsa unei dovezi a adresei – există dreptul de a avea un cont bancar în moneda statului în care locuiești. Odată avut cont personal, un extras poate fi folosit ca dovadă a adresei pentru contul de companie. Iar dacă îți știi acest drept și le spui că dacă nu îți deschid un cont în baza lui, le faci plângere la instituțiile abilitate, se mișcă imediat. Dar… de unde era să știu eu chestia asta anul trecut?

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.