Bohemian Rhapsody, 2018: "Fuck them, darling"

Bohemian Rhapsody, 2018: “Fuck them, darling”

N-aveam nici o intenție să scriu despre Bohemian Rhapsody, filmul despre Queen și Freddie Mercury lansat acu’ o săptămână, dar am văzut vreo două reacții pe facebook și m-am scărpinat un pic după cap, mai ales că vin cumva complementar la criticii de film care se plâng că ba a fost așa, ba n-a fost nu știu cum.

Să faci un film despre Freddie Mercury înseamnă să girezi o producție de minimum 12 ore. Intri în cinema la nouă dimineața și mai ieși la nouă seara. N-ai cum, în două ore și-un sfert, să spui povestea unui om care transcende generații. N-ai cum să faci un film despre un om care transcende istoria. Serios, n-ai cum.

Bohemian Rhapsody e genul ăla de film la care trebuie să intri fără așteptări și să vezi ce-ți inspiră. Pentru că îți dă lacrimi de veselie și lacrimi de tristețe și îți ridică părul pe mâini și pe spinare în anumite momente. Mai exact, nu e genul de film făcut pentru nerds, ăia care se duc cu carnețelu’ cu biografia lui Mercury ca să facă fact-checking.

Bohemian Rhapsody e un film pentru toată lumea. E PG-13, e pentru audiențe mari, nu pentru ăia care se duc să se plângă că e prea mult despre artistul Freddie și prea puțin despre gay-ul Freddie, că nu zice nuj’ ce despre nuj’ care aspect dubios din viața lui.

La fel, nu e pentru ăia care se duc să se plângă că n-au văzut nu știu ce detaliu despre piesa lor preferată. De exemplu, filmul ignoră complet prietenia lui Freddie cu Montserrat Caballé și, sincer, nu știu pe nimeni care să nu fi auzit o singură dată Barcelona, mai ales dacă a ajuns la fântâna de la Montjuic.

Bohemian Rhapsody e o punere în context superbă a modului în care Queen s-a format, a evoluat și, asta-i viața, s-a încheiat. Are, desigur, niște inexactități istorice, de dragul romanțării, dar ca experiență a filmului, nu sunt deranjante.

De exemplu, filmul te face cumva să crezi că Freddie a ajuns oarecum întâmplător vocalul trupei Smile. Freddie era prieten cu Tim Staffell, basistul trupei și, ulterior, înainte ca Staffell să părăsească trupa, Mercury deja ajunsese să împartă aceeași locuință cu May și Taylor. Nu e ca și cum i-a agățat pe cei doi în spatele barului – cum apare în film -, dar dacă tragi linie, who the fuck cares?

La fel, până la Deacon, au mai fost vreo trei basiști, dar – iarăși – cui îi pasă?Deacon nu e un personaj extrem de important în film, iar asta poate fi, cumva, și răzbunarea lui May și Taylor pentru că basistul i-a părăsit după moartea lui Freddie, dar per total, Freddie was Queen and Queen was Freddie.

Revenind, Bohemian Rhapsody e despre cum Queen a ajuns unde a ajuns. Am văzut că mulți s-au plâns că momentul Live Aid nu e chiar definitoriu pentru Queen, că nu ăsta trebuia să fie punctul forte al filmului. Dar adevărul e că, la momentul respectiv, Queen avea o concurență incredibilă.

Iar show-ul de pe Wembley este momentul care a relansat trupa. Este, de fapt, punctul culminant al carierei lor, ziua în care Queen au redevenit regii rock-ului, momentul în care Elton John a spus. în culise, mai în glumă sau mai în serios, “You bastards, you stole the show!

Am pierdut juma’ de zi, azi, citind despre Queen și despre momentul Live Aid. Probabil că cel mai bun profil al trupei e articolul ăsta din Rolling Stones, din iulie 2014. Scoate în evidență toate erorile din film cu patru ani înainte ca filmul să intre în cinema. Explică însă, în același timp, și cam cât de mari au fost Queen.

Prestația lor de la Live Aid a fost declarată cel mai bun show rock al tuturor timpurilor. Și am reurmărit de vreo trei ori înregistrarea originală, am văzut și vreo câteva live-uri ulterioare – inclusiv din concertul Queen de pe Wembley, un an mai târziu, în ’86 – și vreo câteva înregistrări de prin Brazilia.

E un moment, în film, care prezintă primul concert Queen în Brazilia, când Freddie e efectiv blocat de faptul că publicul cântă Love of my life înainte ca el să deschidă gura. Cam atât de mari au fost Queen și nu ai cum, efectiv, să te bați cu asta.

YouTube e plin de înregistrări, inclusiv una din concertul de pe Wembley, când publicul cântă Bohemian Rhapsody cam în aceeași manieră. Queen e genul ăla de trupă care a revoluționat rock-ul. Ba chiar e un paragraf, în articolul citat mai sus, care zice următoarele:

We were into glam rock before the Sweet and Bowie,” May said at the time, “and we’re worried now, because we might have come too late.

Freddie n-a fost doar un vocal al unei trupe rock. A fost entertainer, a fost MC și a fost, înainte de orice, omul care a redefinit modul în care pui în scenă un concert. Criticii ajunseseră să spună că show-urile Queen nu mai sunt artă, sunt industrie. Costume, chestii, nu știu ce. Cu toate astea, publicul era în extaz.

Freddie și Queen, în anii ’80, au redefinit ideea de show rock. Să-l vezi pe Freddie Mercury în costum de arlechin în anii ’80 și să te gândești că, mai bine de 30 ani mai târziu, Lady Gaga a “revoluționat” concertele… nu poți decât să râzi. “Industria” aia n-a fost altceva decât o combinare a artelor de dragul artei.

Am mai văzut tot soiul de critici despre momentul în care Mercury le spune colegilor de trupă că e HIV-pozitiv, că de fapt a aflat mult mai târziu. E posibil să fie doar o romanțare, dar în același timp, e posibil să nu sau e posibil să fie o combinație (el să fi știut, iar momentul din film să fie pe jumătate adevărat), pentru că ’85 e cumva definitoriu pentru trupă.

Filmul îl prezintă pe Freddie într-un moment în care decide să facă ceea ce-l definește. Să nu uităm, totuși, că May și Taylor au fost executive producers. Dacă au acceptat o asemenea “enormitate” (din punctul de vedere al fanilor), nu ar fi deloc de mirare ca lucrurile să se fi întâmplat ca în film sau cam pe-acolo.

Legat de alte inadvertențe, precum modul în care filmul prezintă “despărțirea” lui Freddie de Queen, iarăși, mi se pare că eliminarea unor detalii a produs impresia unei despărțiri a trupei pentru o perioadă, cea în care filmul îl descrie pe Freddie drept lup singuratic în Germania.

Adevărul istoric e că trupa se folosea de o casă din Munchen pentru repetiții, pentru ieșit din rutina britanică, iar la un moment dat, ajunseseră atât de blazați – înainte de Live Aid -, încât nu fusese o despărțire în sine, ci o pauză. Asta ar putea fi nu neapărat o romanțare, cât mai degrabă o neînțelegere nu neapărat voit pusă în scenă.

Chiar și așa, o inadvertență de dragul romanțării, cum ziceam mai sus, who the fuck cares? Per total, filmul e decent ca acuratețe și pune în context cam tot ce trebuie. Pentru că, efectiv, repet, nu ai cum să spui în 135 minute povestea unui om mai mare decât istoria contemporană.

Personal, partea în care Freddie le spune colegilor de trupă că e HIV-pozitiv mi s-a părut cumva nerealistă, dar citind și articolul din Rolling Stones, mi-am dat seama că a fost pe bune, însă, probabil, cu ceva probleme de timing. Practic, scenariștii au luat mot-a-mot bucata aia:

You probably realize what my problem is. Well, that’s it and I don’t want it to make a difference. I don’t want it to be known. I don’t want to talk about it. I just want to get on and work until I fucking well drop. I’d like you to support me in this.

Eu, personal, aș spune că “it does him justice“, că bucata din film dinainte de Live Aid e aia care îi redefinește prioritățile (în realitate, după, conform presei), în care ajunge la punctul în care înțelege că totul e trecător și că cel mai important lucru e ce lasă în urmă.

Și Freddie lasă, pentru că, după Wembley ’86, se cam termină cu live-urile și bagă studio până când nu mai poate (citat din același articol): 

“There was a lot of joy, strangely enough,” says May. “Freddie was in pain . . . but inside the studio there was a sort of blanket around, and he could be happy and enjoy what he liked doing best. . . . Sometimes it would only last a couple of hours a day because he would get very tired. But during that couple of hours, boy, would he give a lot. When he couldn’t stand up, he used to prop himself up against a desk and down a vodka: ‘I’ll sing it till I fucking bleed.‘”

Reiau o idee de mai sus: filmul e pentru o audiență generalistă. Au sacrificat câteva adevăruri de dragul poveștii, dar asta nu-l face mai puțin relevant. Dimpotrivă. Iar asta se vede pe final, când Dexter Fletcher, regizorul care i-a luat locul lui Bryan Singer, a transformat o poveste oarecum biografică și destul de tehnică într-o poveste pe bune.

A recreat întregul show de pe Wembley, iar ăsta nu-i puțin lucru. Nu-s toate cele 20 minute, că a tăiat două piese care fuseseră filmate, dar care lungeau prea mult filmul. Crazy little thing called love nu apare în “live-ul” de la Live Aid din film, însă povestea fusese filmată. Era cumva normal ca, odată tăiată povestea, să tai și piesa din bucata de final.

Altfel, Rami Malek merită un Oscar sănătos pentru ce produce în filmul ăsta. A nu se uita faptul că tot ce înseamnă voce în film este (și) vocea lui Malek, nu este lipsync clasic. Iar asta face ca întregul film să aibă o și mai mare valoare cinematografică, cu atât mai mult cu cât asemănarea e șocantă, iar vocea e aproape acolo.

Per total, dacă facem abstracție de ce vrea un fan sau altul (“Rami Malek n-avea șapcă“) sau de câteva inaccuracies istorice, Bohemian Rhapsody e o bijuterie a cinematografiei recente.

Ca ultimă precizare, Freddie Mercury a avut parte de o gașcă de critici din partea tuturor. Ba că n-a anunțat mai devreme că e seropozitiv, ba că a anunțat prea târziu și că n-a vrut să fie un soi de poster-boy pentru cauză. Dar adevărul e că Freddie a trăit – și a murit – într-o perioadă în care prejudecățile erau de cel puțin vreo zece ori mai ale dracu’ decât astăzi.

Că a murit e o tragedie pentru întreaga scenă muzicală. Cred că oricare dintre noi își poate imagina cum ar fi arătat scena muzicală dacă omul nu s-ar fi dus în ’91. Asta pentru că a mai produs câteva hit-uri mari după ’87, anul în care și-ar fi anunțat colegii de trupă că e seropozitiv.

Pe vremea aia, încă nu se inventaseră antiretroviralele. Iar asta rămâne o problemă până și azi. Eu am intrat în presă în 2003, am scris vreo doi ani pe sănătate, iar una dintre organizațiile cu care interacționam în perioada aia era Hospice – Casa Speranței, care avea un soi de filială la mine-n târg.

Se ocupau, la vremea aia, de ajutat copiii născuți din mame seropozitive, iar pe vremea lui Adrian Năstase, era un chin. Stigma era uriașă, “aoleu, copii bolnavi de SIDA, nu-i atingem că ne infectăm.” Azi, Hospice face mult mai multe lucruri, iar finanțarea lor nu mai e la fel de chinuită ca acum 15 ani.

Cumva, mi se pare că unul dintre lucrurile pe care Bohemian Rhapsody le pune în perspectivă e tocmai modul în care noi, oamenii, judecăm alți oameni. Dacă stai, timp de un minut, și te întrebi cum ar fi arătat muzica dacă Freddie n-ar fi murit în ’91, n-ai putea, oare, să te întrebi cum ar arăta lumea dacă niște copii seropozitivi ar avea șansa de a face ceea ce-și doresc fără a fi judecați prin prisma unui virus?

Pentru că filmul ăsta merge mult mai departe de câteva inacurateți. Și asta pentru că toți avem tendința să spunem “da, dar dacă nu știu ce…”, când, de fapt, asta e viața. Unele lucruri țin de tine, altele nu. Nu e ca și când Freddie Mercury și-a dorit să fie infectat cu HIV, nu e ca și când niște copii și-ar fi dorit să se nască cu boala asta.

E o chestie în articolul ăla din Rolling Stones care mi se pare fabuloasă, apropo de modul în care fiecare dintre noi ne raportăm la alți oameni. Apropo și de referendumul de luna trecută și de o postare a nu știu cărui cepefist care zicea ceva de genul “pentru 0,05% din populație care e gay, noi facem… [ceva]” și care m-a amuzat că, “pentru 0,05% din populație“, trei milioane de oameni au decis să facă un referendum.

Chestia aia e următoarea (din același articol, despre mustața lui Freddie):

At some shows on the band’s 1980 American tour, fans tossed disposable razor blades onstage: They didn’t like this identity of Mercury – what they perceived as a brazenly gay rock & roll hero – and they wanted him to shed it. Queen would not tour the U.S. again after 1982. There were rumors that some in the band held Mercury’s image to blame for alienating that huge audience. “Some of us hate it,” Deacon told RS in 1981. “But that’s him and you can’t stop it.” May, though, makes it sound like the band was unconcerned about the U.S. market: “There was always someplace where we were shit-hot and we could go and be ourselves and not worry.”

Atitudinea asta e bine surprinsă în film. Personajul Freddie zice, de câteva ori, că membrii trupei sunt familia lui. Și ce zice May mai sus e fix ceea ce ar face orice familie (normală la cap), asta e, mergem mai departe, “fuck them, darling“, fix ce-a zis Mercury atunci când lumea începuse să dea semnificații versurilor piesei Bohemian Rhapsody.

Filmul nu surprinde multe dintre poveștile din folclorul care acompaniază trupa. De exemplu, lipsește bucata în care Freddie dă nas în nas cu Sid Vicious, care înregistra un album Sex Pistols în studioul de lângă, și pe care Mercury îl ia la mișto:

“So you’re this Freddie Platinum bloke that’s supposed to be bringing ballet to the masses?” Mercury replied, “Ah, Mr. Ferocious. We’re doing our best, dear.”

Ca idee, “bloke” n-are nici o conotație, e sinonim pentru “lad“, individ, om, din categoria asta. Totuși, “We will rock you” e un șut în fund pe care May i-l trage lui Vicious, “Somebody better put you back into your place“, zice versul din “Rock You”, după care, pe același album, vine “We are the champions“, două piese pe care le știe toată lumea și care au ajuns mai celebre decât orice au scos Sex Pistols vreodată.

Desigur, astea-s finețuri care nu și-ar fi găsit locul în vreun film, dar sunt, în același timp, finețuri care spun multe despre relația dintre membrii trupei, aceea de familie. Iar filmul, în sine, chiar dacă nu intră chiar atât de adânc în detalii, spune multe despre modul în care trupa a evoluat de la nimic la o legendă.

Am tot aruncat detalii de genul ăsta pentru a fi mai ușor de înțeles cam cât de mari au fost Queen cu Freddie Mercury. Pentru că, efectiv, nu ai cum să spui în două ore povestea unui om mai mare ca viața. Nu ai cum să dai acuratețe unui sumar și e nerealist să te plângi că lipsește ba aia, ba cealaltă. N-are sens.

Tot ce poți să faci e să zici “Fuck them, darling“, ca Freddie, și să te bucuri de întregul show, pentru că e spectaculos. Și pentru că te face să-ți pui întrebări pe care nu ți le-ai mai pus din ’91, când ai aflat că Freddie s-a dus. Cum ar fi fost dacă…?

Altfel, filmul îți spune ceea ce știai, dar n-ai vrut să recunoști: că rock-ul nu e mort, că Freddie a redefinit noțiunea de show, că o artă nu trebuie neapărat să meargă singură ca să fie artă, ci că poate să încorporeze alte arte, că o boală sau o orientare sexuală nu definește un om și nu redefinește modul în care trăim sau în care ne bucurăm de arte și așa mai departe.

Știu, unii or să ridice o sprânceană, or să strâmbe din nas apropo de ce-am scris. Eu zic doar atât: după ce vedeți filmul (sau, în fine, chiar dacă nu-l vedeți), băgați o căutare pe YouTube după “queen live aid” și mai vorbim după aia.

Mergeți și-l vedeți, serios. Fără carnețelu’ cu biografia lui Freddie și fără bifat chestii. Așezați-vă-n scaun, lăsați-vă pe spate, băgați niște popcorn, relaxați-vă și bucurați-vă de ce vedeți. Și dacă nu vă ia amețeala cînd e recreată atmosfera de pe Wembley, dați un semn și vă dau eu înapoi banii pe biletul pe care l-ați plătit la cinema.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

9 comentarii

  1. Mi-a plăcut și partea cu live aid a fost wow. Un lucru de precizat, nu e 100% vocea lui rami, daca era așa probabil era un cântăreț de succes. Au folosit vocea lui, înregistrări cu Freddy dar cred că cel mai mult a fost Marc Martel

  2. Freddie a putut sa entuziasmeze oamenii. Uitasem de ce imi placeau in ’90, dar filmul mi-a reamintit. Actorul personal il imita nu doar bine, ci al naibii de bine. poate ca si in viata reala Freddie s-a simtit singur, dar in film arata asta insa nu detaliaza prea mult. si nici nu are cum intr-un interval asa de scurt in care nici nu poti sa indesi toate melodiile lor, chiar daca tai asa de mult incat le faci secvente rupte de context. Actorul il joaca foarte bine incat starneste admiratie dincolo de cat de indragit e personajul sau sau afinitatea pentru subiectul filmului. in afara de jocul acestuia si ceilalti actori joaca excelent si decorurile si machiajul sunt excelente si nu cred sa existe vreo scapare a regizorului. pe parte de cinematografie filmul e foarte bine reusit. numai si pentru acesta filmul merita sa fie vazut si nu va dezamagi. mda, are dialoguri logice, scoase din sablon si certurile par comice. dar e bestiala scena in care se cearta cu producatorul pentru ca acesta exprima foarte clar toate temerile pozitiei sale. golita de resentimente e scena cand Freddie ii apostrofeaza pe ceilalti membri inainte de a se ‘desparti’. e o lista de constatari, nu vorbe spuse la nervi. si asta pentru ca atmosfera filmului este acceptarea a ceea ce e persoana de langa tine: Freddie a primit asta din partea trupei si nu avea cum sa fie ranchiunos. tensiunile dintre oameni sunt tratate cu umor britianic, adica cu un fel de bascalie politicoasa.
    subiectul abordat e unul imens pentru un timp normal de film, si evident orice spectator vine cu asteptari mari si ar mai vrea adaugat sau scos cate ceva. dar filmul-poveste, cu dramatizarile, exagerarile si omisiunile sale este excelent. nu stiu cat de morocanos sa fii ca sa nu recunosti ca pe undeva te unge la inima. si asta e scopul artei, scop bine indeplinit in acest film.

  3. Un detaliu: la finalul filmului, cand se derula ‘scrisul’ aproape nimeni nu s-a ridicat sa plece. Majoritatea urmareau imaginile cu Freddie. Si nici cand au incetat imaginile dar se mai auzea muzica. Cam 50% au stat in sala pana s-a oprit de tot. Atunci am inteles de ce a inceput cu intarziere, probabil si seria dinainte facuse la fel.
    Si va recomand sa il vedeti intr-o sala de cinema cu sunet bun (gen IMAX sau cea din Baneasa).

  4. Pe langa inadvertentele pe care le-ai semnalat (si ai omis-o pe cea mai crasa, cu compunerea We Will Rock You), filmul este extrem de siropos, are un fir narativ extrem de subred, iar personajul principal e infatisat drept un plangacios si un plictisit (ceea ce Freddie nu a fost niciodata, ba chiar i-a rugat pe oameni sa nu-l infatiseze asa). Lipseste din film tocmai energia lui interioara, lumina aceea care venea dinauntru. Cea care exista in filmul cu Joaquin Phoenix despre Johhny Cash sau in cel cu Val Kilmer despre The Doors. Nu stiu… dar ma asteptam la altceva de la un concept la care se lucreaza de zece ani.
    Iar aia care au ramas in sala la final, au facut-o pentru acea energie. A adevaratului Freddie.

  5. Filmul e considerat slab in primul rand pentru ca nu a evidentiat evidenta. Fredie Mercury studiase pian clasic si era licentiat al unei facultati de arte. El a compus majoritatea catecelor si el a facut designul trupei. Desi in general poza in cel superficial el era singurul geniu din trupa. Asta e si motivul pentru care Queen fara el au disparut. Asta e si motivul pentru care filmul e lamentabil spre o mizerie.

  6. o mică precizare: „bloke” se folosește ca tip, individ. „lad” se folosește cu semnificația flăcău, copil, puști.

  7. Ești tare, tare de tot pe subiectul ăsta. Dar…cam lung. Și da, m-a durut și pe mine că nu am putut reauzi Barcelona.
    …De obicei zic : cartea bate filmul. De data asta, viața bate filmul.

  8. Am fost la film si l-am trait: am ras, mi s-a facut pilea de gaina, am plans la final la partea cu Live Aid si am tras o singura concluzie – some people are larger than life. Just enjoy!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.