Brâncuşi, Manolescu şi scandalurile de doi lei care ţin cultura pe loc

De vreo săptămână încoace, omenii de cultură ai patriei o ţin într-un lung scandal. La Uniunea Scriitorilor, Florin Iaru se ceartă cu Nicolae Manolescu. Manolescu e un soi de Caramitru al UNITER-ului, pe care toţi actorii tineri îl înjură de câţiva ani, însă nimeni n-a reuşit să-l dea încă jos, aşa cum ne distrăm azi cu USR-ul. Bomboana de pe colivă e cumpărarea Cuminţeniei pământului, sculptura lui Brâncuşi pe care Cioloş vrea să dea 11 milioane euro.

N-am urmărit cu atenţie dezbaterile anti-Manolescu, la fel cum n-am urmărit decât vag distracţia cu Caramitru. Doar pe la Uniunea Artiştilor Plastici mai trebuie o răscoală împotriva lui Petru Lucaci ca să avem motiv să proclamăm o nouă revoluţie culturală. N-am zis degeaba de scandalurile astea, revin mai jos cu continuarea. Între timp, ne delectăm cu părerile împărţite întru cumpărarea sculpturii lui Brâncuşi. Şi, aici, distracţia e cu atât mai mare cu cât taberele sunt la fel de radicale. Ambele au dreptate, nimic de zis, dar discuţia în sine e cel puţin inutilă.

princess-x-brancusi

Pe de o parte, cu 11 milioane euro se pot face multe. În acelaşi context, există un contract de vânzare-cumpărare între statul român (comunist) şi foştii proprietari, însă a dispărut chitanţa. Apar, evident, anacronismele obligatorii. Că n-a existat negociere – de parcă statul român comunist ar fi negociat ceva – şi că suma oricum era prea mică, 60.000 lei, în condiţiile în care Brâncuşi încă nu ajunsese să valoreze, ca acum, zeci de milioane de euro.

De cealaltă parte, există argumentul că merită cumpărată sculptura şi, aşa cum zice şi Andrei Pleşu, ne dorim să fim patrioţi, să protejăm capodoperele culturii române, dar fără să scoatem din buzunar un sfanţ. O întreagă discuţie la fel de inutilă ca toate certurile care se bazează pe orgoliile artiştilor care se întâlnesc cu apucăturile comuniste ale dinozaurilor culturii ajunşi în fruntea sindicatelor, cărora li se cuvine doar în virtutea vârstei şi a operelor publicate în vremuri în care trebuia să primeşti avizul de la partid.

Vedem eternele falii despărţitoare între generaţii şi ne certăm ca proştii, într-un spirit perfect românesc, pe care Caragiale l-ar transforma într-o piesă de teatru care s-ar juca pe Broadway. Oameni care nu vor să cedeze puterea, indaptaţi vremurilor, şi oameni cu spirit reformist cărora li se refuză accesul la puterea de decizie. Nu ştiu cine are dreptate, nu mă interesează în mod deosebit, cu atât mai mult cu cât astfel de certuri nu doar că dăunează imaginii tuturor celor implicaţi, ci nu aduc nici un beneficiu lumii culturale româneşti în general.

Între timp, dacă ne uităm un pic în istorie, vedem că vârfurile culturii române, oamenii care chiar au făcut istorie în arte, indiferent de tipurile lor, n-au realizat mai nimic în România. Avem un talent de a ne certa, ceva de speriat!, dar refuzăm – poate şi în mod inconştient, dar poate şi din cauza orgoliilor stupide – să facem ceva concret.

Şi nu l-am adus în discuţie pe Brâncuşi degeaba. Brâncuşi a făcut carieră în Franţa. Da, risc să pic în păcatul unei argumentări defectuoase, dar nu e singurul artist mare ce şi-a găsit recunoaşterea peste graniţe. În plin comunism românesc, Paul Neagu şi-a găsit succesul internaţional în Marea Britanie. Vreo 90 ani după Brâncuşi, Adrian Ghenie şi-a găsit recunoaşterea în Berlin. Cel mai cunoscut scriitor român contemporan e unul care nu se bagă în scandalurile sindicatului – Mircea Cărtărescu. Oamenii care ajung să facă performanţă în artele internaţionale sunt ăia care ignoră scena orgoliilor locale şi se cară în ţări unde lumea e mai normală la cap şi nu se ceartă pe rahaturi.

Serios, acum, pe câţi dintre artiştii, regizorii, actorii, scriitorii români aplaudaţi pe-afară i-aţi auzit comentând orgoliile locale? Oamenii fac, n-au timp să se certe. Dimpotrivă, certurile astea provinciale n-ar face altceva decât să le piardă timpul.

Concluzia tristă e că Bucureştiul nu e un pol cultural şi nici nu va fi câtă vreme cultura românească o ţine într-un scandal continuu, unde lumea se bate fix pe lungimea orgoliului. Cultura românească e săracă – la propriu, bate vîntul prin conturi – şi nu e sprijinită la modul serios. În acelaşi timp, nu există nici un chef de a se uni şi de a face orice împreună. Singurele locuri în care mai mişcă ceva sunt iniţiativele mici, unde oamenii dau din coate să găsească sponsori, să facă proiecte, şi rar auzi de la ei critici instituţionale. Pentru că oamenii îşi văd de treabă. Partea tristă e că taman instituţiile astea în care există certuri peste certuri ar trebui să fie primele care să-i sprijine pe cei care chiar muncesc şi au rezultate.

Şi, uite-aşa, apare un cerc vicios în care oamenii români de cultură se plâng că n-au bani să promoveze cultura, iar cei care au bani să o sprijine nu o fac din cauză că tot ceea ce văd sunt doar certuri stupide şi nu găsesc rostul unei investiţii. Ironia sorţii – şi un soi de dovadă de ipocrizie – e că fix ăştia care se ceartă ajung, la un moment dat, să se bată cu cărămida în piept că sunt mândri de realizările culturii româneşti, de artiştii care au ajuns mari pe-afară, şi pe care tocmai ei nu i-au ajutat cu nimic.

Exact cum facem acum cu Brâncuşi, pe care statul român nu l-a ajutat cu nimic, pe care l-a refuzat, pe care marele om de cultură Sadoveanu îl desfiinţa şi-i refuza donaţia. Dar e OK, suntem mândri că ăştia sunt produsul României, adică al nostru, ăştia care ne certăm între noi şi care n-am contribuit cu nimic.

Uite de asta e cultura română săracă: din cauză că, în loc să facem ceva, stăm şi ne certăm ca proştii. E OK, e mai simplu să ne certăm decât să muncim.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

10 comentarii

  1. i-ai dat parola de la blog lui zoso si a scris el? ca suna cam in stilul lui rationamentul. cum adica nu te intereseaza ca intr-o tara extrem de submisiva sunt cateva guri de artisti care contesta dinozaurii cu comportament dictatorial si comunist? de ce ti se pare derizorie o astfel de atitudine? si cum vine aia “nu stiu despre ce e vorba, ca nu prea m-am informat, dar mi se pare de rahat ca, in loc sa munceasca, se cearta”. serios??? :)

    • @Benji: problema nu e că se ceartă, că n-au decît, problema e că se ceartă aiurea şi nu aduc nici o valoare. E clar pentru toată lumea că dinozaurii trebuie să pice, însă ce vedem e un circ inutil. Asta e problema de fapt. Şi cîtă vreme o să vedem doar circ şi lipsă de coeziune, şi cultura autohtonă o să arate la fel ca pînă acum.

  2. Domnule,
    Sa te iei in final de Sadoveanu? Ceahlaul literaturii??!!!

  3. Oameni care isi vad de treaba – Marcel Iures si Nicolae Caranfil!

  4. @alex: Iures isi vede de treaba la Teatrul Act: http://www.teatrulact.ro/index.php/paidespre-ce-vorbim-noi-aici-domnule/
    iar Nae Caranfil pe platoul de filmare unde mai turneaza cate un film: http://www.imdb.com/title/tt2017486/?ref_=nm_knf_t3

  5. eu asa zic. sunt creatori/oameni de cultura, neafiliati politic, nu apar la emisiuni tv sa se vaiete ca nu sunt bani pentru cultura bla, bla, bla.
    adica, in spiritul a ceea ce zici tu: “Singurele locuri în care mai mişcă ceva sunt iniţiativele mici, unde oamenii dau din coate să găsească sponsori, să facă proiecte, şi rar auzi de la ei critici instituţionale” (cu amendamentul ca in cazul lor investitiile nu sunt mici)

  6. Sa nu amintim de Caramitru ca unii intelegem de ce i s-a dat Teatrul National pe mana si este mentinut in acel post. Totusi aceste scnadaluri provin din frustrarile unora ca nu au putut face ei ce fac ceilalti. Daca ar fi o coeziune in idei nu am mai avea scandaluri. Iar discutiile despre bugete nu apar decat in familiile sarace. Ce, nu suntem saraci?