Carcinomul scuamocelular la pisici – de ce să-ţi duci mâţa la veterinar

Pe porc, l-am cules de la ţară, în vara lui 2014, era vai de neamul lui de mâţă. Era un băţ lung de care erau agăţate alte patru beţe mai scurte. La capătul băţului principal, era un cap, iar la celălalt, era o prelungire ca o coadă de scorpion, cu vârful atingându-i urechile. Speriat rău, puricos şi agresiv. Arăta, literalmente, ca un scorpion slăbănog, cu blană care atîrnă de el ca un covor pe bătător.

Acum are şapte kile, de unde şi numele de alint, “porcul.” Un amic avea o expresie, schweinhund, “porc de câine”, pe care o folosea ocazional, motanul ăsta ar fi un soi de schweinkater, “porc de motan”. E cea mai cuminte pisică pe care ai putea-o întâlni vreodată. Aşa i-o fi rasa, liniştită, nu ştiu, dar e opusul tuturor pisicilor care se urcă pe birou şi-ţi dărâmă toate cele uitându-se la tine cu aroganţa pisicească specifică.

pisica-dormind

Dimpotrivă, nu se urcă pe birou, nu se urcă pe blatul de bucătărie şi, aproape doi ani, nu s-a urcat în pat, că ştia că n-are voie. Într-un final, a primit permisiunea de a acapara pernele, după ce, pe la începutul lui decembrie, după ce i-a apărut o bubă pe nas, l-am dus la medic. Diagnosticul a fost “carcinom scuamocelular” sau, în funcţie de pronunţia fiecărui medic, “carcinom scvamocelular.

Carcinom scuamocelular la pisici

Pe scurt, carcinomul scuamocelular este o formă de cancer. Se întâlneşte inclusiv la om, dar cu precădere la animale, pisici şi câini. După cum îi spune şi numele, “carcinom”, e o formă de cancer de piele însă una care ajunge să metastazeze şi la interior dacă nu e prinsă din forma incipientă. De reţinut însă următorul aspect: deşi, pe Google, se spune că o cauză principală e expunerea la soare, cea mai comună este infecţia virală. E drept, razele UV pot provoca un astfel de cancer unei pisici, dar numai dacă e o mâţă foarte blondă (adică doar dintre cele cu blana foarte deschisă la culoare, eventual şi cheală, deşi, în ultimul caz, s-ar putea să bat câmpii).

Cum vine asta, “cancer viral”? Păi, e simplu. Când am luat porcul, nu doar că era slăbănog, dar se vedea pe el că trecuse prin nişte bătăi serioase, cel mai probabil cu alţi motani de prin sat, dacă socotesc miorlăiala continuă. Şi asta spunea şi medicul veterinar, de fapt: e suficient un singur motan cu boala asta, în cartier, care să se bată cu ceilalţi motani, că se infectează toţi. Virusul se transmite din gheara unui motan (sau, la fel de bine, a unei pisici care-a trecut printr-o bătaie cu unul infectat) în sângele altuia (alteia) odată ce l-a zgâriat bine.

Ba mai mult, numărul pisicilor care ajung la veterinar şi primesc diagnosticul ăsta e tot mai mare de la un an la altul. Otilia, doctoriţa de la Standard Vet la care am dus motanul de doi ani încoace (plus încă o mâţă neagră, speriată de bombe la orice sunet), spunea că vin tot mai multe cazuri. Cu o săptămână sau două înainte de a-l depista pe porc, avusese mai bine de cinci cazuri într-o singură săptămână.

Prevenţie şi tratament

Pe motan, l-a depistat după ce am postat eu pe Facebook, la mişto, o poză cu o bubă care îi apăruse pe nas. O chestie mititică, de dimensiunea unui vârf de creion, ca o julitură care încă n-a prins coajă. Eu am bănuit că o fi vrut să se spele pe bot şi şi-a prins gheara de nas – fără glumă, se mai întâmplă, mai ales la pui – ori că a dat cu botul de ceva.

Bubele de genul ăsta, cel mai frecvent pe nas, dar şi pe urechi, sunt primele semne că ceva nu e în regulă. Sunt mai greu de văzut, probabil, la pisicile care n-au botul alb. La câini, de exemplu, aceeaşi boală se manifestă similar, cu astfel de bube, inclusiv în cerul gurii, ceea ce face ca boala să fie şi mai greu de descoperit dacă nu există o rutină de dus animalul de companie la un control veterinar.

Problema cu virusul ăsta e că are o perioadă de incubare destul de mare, de doi-trei ani, aşa că, dacă adopţi o pisică sau dacă o culegi de pe stradă, nu ai de unde să ştii dacă se va îmbolnăvi sau nu, că nu-i ştii istoricul de bătăi. Recomandarea, prin urmare, e să fii cu ochii pe nasul şi urechile pisicii, să nu-i apară vreo bubă. Or, motanului ăsta, când l-am dus pentru operaţia de dezmieunat şi de dezpişat prin casă, nu i s-a putut stabili vârsta în funcţie de dinţi, că aşa e la pisicile care au mai mult de cinci ani: ştii doar că au mai mult de cinci, nu şi câţi peste cinci.

Vestea bună e că porcul a scăpat de-o grijă. A primit, iniţial, un tratament cu un unguent antibiotic, din două motive: primul – că l-am dus a doua sau a treia zi după ce i-a apărut buba, adică imediat; al doilea – că era prea gras pentru un tratament cu citostatice. Teoretic, ar fi trebuit să îi bag pe gât Oncovet, doar că a refuzat orice formă de înghiţit pastila (e cam cât una de paracetamol, trebuie ruptă în patru, îi faci pisicii şanţuri în gât şi nici n-o mai pupi dacă i le bagi pe rând, cu forţa), nici măcar pisată şi amestecată în apă (deşi nu miroase şi n-are gust, dar eu nu-s pisică şi nu ştiu ce simt ele).

Cert e că l-am pus la regim – l-am trecut pe Hills L/D, pentru ficat – şi, de unde avea foie gras, vorba Otiliei, acum are ficat. Partea proastă e că tot gras a rămas, că a mai pupat, săptămânal, conservă de pateu Gourmet – din aia de ton, că la celelalte se sclifoseşte, iar dacă nu-i pateu, mănâncă doar gelatina -, care e hipercaloric şi nu-i pică bine la colesterol. Vestea bună e că, după ce l-am pus la dietă şi i-am dat cu antibiotic pe nas, medicul oncolog veterinar (dr. Cristina Preda, predă şi la Facultatea de Medicină Veterinară – la Standard Vet, în zilele de marţi şi miercuri) a dat verdictul final: noi să fim sănătoşi, porcu’ nu mai are nevoie de citostatice, doamne-ajută să nu ne mai vedem, da’ stai cu ochii pe nasu’ lui, în caz de doamne-fereşte.

Acum, e doar la dietă. doarme – întocmai ca un porc – timp de 20 ore din 24, şi, cu un pic de baftă, scapă şi de butoi în următoarele două-trei luni, că l-am tăiat şi de la raţia de mâncare peste noapte (între 12 şi când începe să miaune, după ce se crapă de ziuă, deşi nu pare foarte supărat dacă poate să mai acopere o pernă, în pat, în lipsa mâncării).

În altă ordine de idei, sfatul rămâne: cine are pisică – mai ales motan – aciuată, culeasă de pe stradă, adoptată, staţi cu ochii pe nasul ei şi băgaţi o vizită la veterinar imediat. Altfel, eu, unul, nu vă recomand să căutaţi pe Google Images “squamous cell carcinoma cats“, că riscaţi un şoc serios.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. Alex, trebuia sa pui in “P” la inceputul articolului :))

  2. @Adib: n-am de ce, că nu e advertorial.