Cât de ușor ajungi să sprijini un dictator?

Citeam vreo două știri, dar chestia asta îmi stă pe creier de ceva vreme de-acum: cât de ușor poți să ajungi să sprijini un dictator? Cât de scurt e pasul de la “avem nevoie de o schimbare” la “dictator, dictator, dar face bine ce face“?

Prima știre e asta: un miliardar american a început o campanie prin care își propune să îl mătrășească pe Trump:

Ne-a adus pe marginea războiului nuclear. A obstrucţionat justiţia la FBI. Şi, într-o încălcare directă a Constituției, a luat bani de la guvernele străine și a amenințat că va închide organizațiile media care relatează adevărul. Dacă acesta nu este un caz care cere punerea sub acuzare și înlăturarea unui președinte periculos, atunci ce a devenit guvernul nostru?

A doua e de aici, mai aproape de noi, din Ungaria, unde Viktor Orban taie și spânzură. Citatul relevant e următorul:

[M]ajoritatea analiștilor sunt de părere că FIDESZ va înregistra un recul, chiar dacă va câștiga alegerile. Asta va însemna că partidul lui Orban este penalizat pentru scandalurile de corupție, tot mai numeroase în ultima perioadă.

Avem două cazuri – iar în ce-l privește pe Orban, asta e doar așa, apă de ploaie, ce scrie-n articol – în care populația se apucă să sprijine niște indivizi cu apucături dubioase, care-și doresc tot mai multă putere.

În ambele cazuri – și e la fel de valabil și-n România, cu PSD-ul -, oamenii votează atunci când sunt nemulțumiți și pun ștampila pe cel care promite mai mult. Era nevoie de o schimbare în America? Probabil. A promis Trump că va schimba? A promis și a fost votat.

Nu contează că e un incompetent, îndârjirea cu care e sprijinit de fanii lui chiar și în fața evidenței, anume că a nu are, practic, nici o realizare notabilă, este de-a dreptul fascinantă. Hai că la unguri mai e cum mai e, chiar dacă-i tot o treabă balcanică. “A furat, dar uite câte a făcut“. La fel și-n Polonia.

Acu’ o săptămână, stăteam la băut cu vecinul polonez și zicea ceva de genul: “Fac și prostii, da’ ăștia care sunt la putere au ideile alea bune, e ce trebuie făcut.” Eu nu pot să găsesc decât vreo două-trei cauze pentru acest tip de lipsă de logică:

  • nimeni nu vrea să-și asume concret o schimbare, iar atunci când vine cineva și o anunță, chiar dacă e un nebun, lumea se repede să-l voteze
  • oamenii sunt dispuși – poate prea mult – să-și sacrifice propriile libertăți doar pentru că ceva trebuie făcut în numele acelei schimbări, chiar dacă, undeva, trebuie să existe o cale de mijloc (vezi Polonia; ce treabă are avortul cu rușii și cu economia?)
  • un populist va veni întotdeauna cu o supradoză de populism pentru a-și radicaliza susținătorii – exemplul cu Polonia; ce treabă are avortul cu justiția?, păi, are: polonezii sunt creștini, le zici că avortul și homosexualitatea sunt păcate, tocmai ți-ai mai cumpărat niște timp ca să mai furi.

Deși devine obositoare, chestia asta nu îmbătrânește niciodată, de la Roma antică încoace: pâine și circ. Dă-i omului pâine și circ și va fi fericit. Pâinea, între timp, s-a transformat în bani, în subvenții, în ajutoare sociale, iar circul în populism, promisiuni idioate, scandaluri.

Iată, de fapt, adevărata societate a spectacolului, unde circul roman a ajuns telenovelă politică televizată, cu proteste și revoluții, cu radicalizări în familii. Spectacolul nu mai e în arenă, nu mai e nici măcar la televizor, s-a mutat la cârciumă și la tine-n casă.

Și partea cea mai păcătoasă dintre toate e anume că un moderat – sau un om rațional – nu va putea niciodată să câștige ușor în fața unui populist. Discursul lui va fi întotdeauna lipsit de agresivitate și prea moale pentru a avea același impact precum cel al unuia cu apucături de dictator.

PS: Departe de mine gândul că sus-numiții sunt dictatori. Spun doar că propaganda lor ne duce, ca societate, tot mai aproape de o situație în care, dacă nu ei, cu siguranță alții vor dori să ajungă în scaunul respectiv. Iar cultura pe care o promovează și pe care o împământenesc ei, prin populisme și spectacol, nu face altceva decât să pregătească terenul pentru momentul în care acel wanna-be dictator se va hotărî să se folosească de aceleași strategii. Momentul ăla, foarte probabil, nu va mai exista în societatea actuală, dar gândul rămâne. Cât de scurt e pasul de aici până acolo? Și cât de ieftin te poți vinde pentru o idee proastă, dar bine ambalată?

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

4 comentarii

  1. Nu poți veni cu argumente logice la oameni care gândesc emoțional, cărora le merge atât de prost încât îi interesează doar să supraviețuiască, să aibă azi ce mânca și unde dormi. Pur și simplu nu ajung să se gândească și la efectele acelor acțiuni populiste pe termen lung.
    La americani presupunerea mea e că oamenii n-au mai vrut să voteze pe cineva care venea “din sistem” (cum era Clinton, cum fusese și Obama) și au văzut în Trump salvarea lor. “The underdog”, cineva apropiat de cum sunt ei, care să-i reprezinte în lupta împotriva dușmanilor – oricare ar fi ăia. A fost contextul potrivit, o prăpastie dintre bogați și săraci (financiar și intelectual) adâncită enorm. Chiar dacă Obama și-a jucat bine piesele, să nu uităm că a preluat frâiele în plină criză financiară. Extremiștii ajung de obicei la putere după astfel de recesiuni.

  2. Alex, dupa perioade de stadnare sau recesiune poporul e nemultumit. dar ca sa iasa din impas tot poporul va duce greul. si aici apar doua tipuri de oportunisti:
    1) cinicii sadici: lasa bai, popolatia e constienta ca trebuiesc sacrificii facute, asa ca ii tinem in sacrificii si ne iese si noua ceva. ceva din coruptia pe care o practicam mai departe. in cazul particular Romania marea masa de votanti psd au fost setati sa gandeasca ca sunt ‘saraci si cinstiti’ si sa faca virtute din acceptarea saraciei rezultate din coruptie. in america asa ceva a fost perceput ca sistemul politic vechi, care are avantaje dar populatia duce greul.
    2) idealistii fantasmelor. nici ei nu stiu care este pretul iesirii din criza sau stagnare fiindca pur si simplu nu au o viziune de asamblu (poate ‘macroeconomica’ e cuvantul corect, insa nu prea pot defini corect acest termen. si asa ‘viziune economica de asamblu este un abstract vag). acestia promit paradisul dupa colt, iar in cele mai bune cazuri asculta cativa alegatori si le promite thichii de margaritar (interzicerea avorturilor, zid la granita mexicana, etc.) estrase din aceste non-probleme de fond. magarii sunt entuziasmati ca primesc aceste tichii de margaritar si isi sustin cu indarjire pe cel ce le-au daruit.
    3) bonus: ambele categorii impiedica din rasputeri o discutie rationala despre ‘iesirea din criza’ (e in ghilimele fiindca devine limbaj de lemn). o discutie rationala ar incepe cu o descriere transparenta a sistemului. ori aceasta este impotriva intereselor celor de la punctul 1 fiindca si-ar taia craca beneficiilor (in special din coruptie) de sub picioare. si cei de la punctul 2 sunt lasati fara fantasme, esenta existentei lor. de aceea nu vor exista dezbateri rationale si astfel democratia va subcomba fiindca nu se mai poate auto-sustine: intr-o democratie puternica in care poporul decide dar isi alege reprezentati responsabilitatea deciziilor apartine la prima mana (desi indirect) poporului si cum acesta nu poate discerne solutia optima apare in mod natural conducatorul (=Führer in germana) care numai el stie ce e bine, numai el stie ce trebuie facut, numai el zice adevarul.
    ca fapt divers, la prima sa campanie electorala si Obama a pozat in ‘underdog’. si basescu. esti liber sa tragi orice concluzie vrei. si poporul la fel.

  3. Pai daca un candidat este preocupat macar declarativ de anumite probleme si celalalt o da inainte cu justitia sociala, feminismul si xenofilia, ce va asteptati?

  4. “Ne-a adus pe marginea războiului nuclear.” Lol, asta e fix pe dos.

    “North Korea “made it clear that it would have no reason to keep nuclear weapons if the military threat to the North was eliminated and its security guaranteed,” the office of South Korean President Moon Jae In announced on Tuesday. According to South Korea’s account, the North Koreans expressed willingness to negotiate directly with America on “denuclearization” and “normalizing” U.S.-North Korea relations, to suspend nuclear and missile tests during the talks, and to hold a summit in April between Kim and Moon along the border between the two Koreas. As of this writing, North Korea had yet to confirm that it has made these commitments—if it does, this would be the first time Kim Jong Un has even signaled his nuclear program itself is negotiable.”

    https://www.theatlantic.com/international/archive/2018/03/kim-jong-un-south-korea/554888/