Ce merită să vezi la MNAC în perioada următoare

Dacă nu te interesează arta, sunt trei zile de reduceri la eMag, însă merită să spun că am trecut, sâmbătă, pe la MNAC, sediul de la Casa Poporului, şi am văzut cel puţin trei expoziţii temporare pentru care merită să-ţi rupi două ore din timpul tău. O să scurtez pe cât pot relatarea, că arta contemporană oricum e plicticoasă pentru cei mai mulţi, şi o să păstrez esenţialul.

sacosa-rafie

La parter, e o expoziţie Mircea Suciu, îmi pare rău c-am ratat vernisajul, o metaforă pentru rupturile din societate, din ultimii 25 ani. De fapt, titlul expoziţiei este “Fractura,” foarte mişto de văzut pentru cei care încearcă să înţeleagă conceptul. Cu lucrări mai mai mult sau mai puţin subtile, cu altele mai mult sau mai puţin abstracte. Mie mi-a plăcut.

La etajul al doilea, e “Der Wanderer”, un concept al Museum of the Image, din Olanda, pleacă de la pictura Der Wanderer über dem Nebelmeer (1818), a lui Caspar David Friedrich, şi modul în care imaginea iconică a fost folosită în următoarele două sute de ani, în diverse contexte, de la romantism la context social şi politic, uneori ironic.

La etajul al treilea, e “Never Alone / Niciodată singur”, care vorbeşte despre condiţia de emigrant – în speţă, condiţia artistului român emigrant, dar nu se rezumă doar la asta. Multe execuţii mişto, concepte faine, multă ironie, multă dezamăgire, mult amuzament în instalaţia “Quiero trabajar” a lui Ciprian Homorodean – am râs zgomotos de câteva ori, merită fie şi numai pentru instalaţia asta – şi ceva nostalgie. N-am avut însă timp să urmăresc toate lucrările video.

Am sărit intenţionat primul etaj pentru că vreau să scriu cu vreo două rânduri mai mult despre expoziţia “Învăţământul artistic bucureştean şi arta românească după 1950.” Este un fel de retrospectivă a artei contemporane româneşti realizate de absolvenţi ai UNArte şi este de o tristeţe şi-o ironie incredibile. Şi nu mă refer la “tristeţe” în sensul de “plicticos” sau “naşpa,” ci, efectiv, asta e senzaţia pe care mi-a lăsat-o, de societate tristă în sine, de emoţia tristeţii pe care, probabil, au avut-o artiştii, sau pe care, cel puţin mie, mi-au transmis-o destul de multe lucrări.

E foarte multă ironie, foarte multă zeflemea la adresa sistemului, este o revoltă interioară pe care o regăseşti printre lucrări. Multe lucrări realizate înainte de 1989 sunt precum bancurile din perioada comunistă: glumă, glumă, dar deşi nu spunem de cine facem mişto, toată lumea ştie cine-i personajul. E drept, sunt ironii subtile. Însă ceea ce mă frapează cumva e că ironia asta – şi spiritul critic, uneori îndârjit, alteori resemnat – a fost moştenită de generaţiile mai tinere.

E drept, în acelaşi timp, că primii 15 ani de capitalism postdecembrist n-au fost altceva decât o continuare mai suavă şi mai lejeră a comunismului românesc, mascată sub doza de liberalizare. Însă continuarea asta a adus şi o libertate de exprimare şi, în atare context, nu mai înţeleg rostul perpetuării subtilităţii unui act artistic activist sau critic, mai ales când eşti liber să strigi în gura mare ce te doare. Pe de altă parte, arta în sine nu trebuie să strige, dar frustrarea mea e legitimă în condiţiile în care îmi pare că încă n-am reuşit să căpătăm suficient curaj.

Desigur, întregul context social s-a schimbat, atât din punct de vedere politic sau al accesului la informaţie, ca să nu mai spun de spiritul activist din zona artistică în general, nu doar din cea românească în particular, şi lucrurile, probabil, se vor schimba. Apoi, mai există contextul organizaţional şi administrativ şi paradigmatic, în care e eterna luptă între generaţii şi mentalităţi.

Însă ce vreau să spun, de fapt, este că expoziţia în sine este o oglindă bună a României de după cel de-al doilea război mondial, şi nu doar din punct de vedere artistic. Tristeţea din expoziţie este exact tristeţea societăţii, în perioada comunistă, la fel şi revolta şi resemnarea.

Eu, totuşi, sunt destul de optimist. În câţiva ani, ne vom fi săturat de criticat comunismul şi vom fi, în sfârşit, în stare să ne concentrăm şi pe problemele curente, care ne fac zile negre, şi pe problemele noastre interioare, şi, tind să cred, “agresivitatea” criticată la artiştii tineri, în ultimii zece ani, va fi, în sfârşit, înţeleasă şi ca o revoltă împotriva “hazului de necaz” şi a lui “trebuie să redăm subtil critica, ironia şi miştoul, să nu deranjăm decât cu măsură.”

Paradigma se schimbă oricum, discuţia este însă despre cât de repede va fi acceptată cea nouă. Oricum, din punctul ăsta de vedere, mie îmi place ce se întâmplă la MNAC şi n-am decât regretul că nu cred că voi mai avea vreun curs cu Călin Dan, directorul instituţiei, în următorii doi ani.

(Foto: parte din instalaţia Tatianei Fiodorova, Fatigue)