Cea mai dureroasă chestie pe care am văzut-o în Anglia

În principiu, nu sunt multe lucruri care să mă șocheze sau, mă rog, nu sunt ușor de șocat. Iar chestia de care zic mai jos nu m-a șocat neapărat, cât mai degrabă m-a pus serios pe gânduri.

Stau la bloc, undeva în centrul satului, pe malul gârlei. Partea bună cu locuitul în centru – și, implicit, la bloc – e că mi se pare că e un pic mai sigur decât într-un oarecare cartier, la casă, unde nu știi cum poate să sară unul gardul și să intre peste tine pe ușa din spate. Dar n-am temeri de genul ăsta, iar cu blocul sunt obișnuit; în fond, locuiesc la bloc de 35 ani.

Partea proastă cu locuitul în centru – mai exact, pe malul gârlei -, e că zona mea e locul de adunare al tuturor dubioșilor. În poza de deasupra, cam asta e ce văd pe geamul de la dormitorul mic (la pervazul căruia ies să fumez) – în cazul de față, erau niște puștani care poșteau un joint. Cam în fiecare seară, sub geamul ăla, se întâmplă ceva mișculație. De cele mai multe ori, sunt bețivii care caută un loc de ușurare. Fix între boscheți.

Uneori însă mai vezi și chestii care te lasă scărpinându-te după cap. Am două. La prima, cred că mai degrabă am zâmbit un pic trist. Un negru, pe la vreo 45 ani, și-o albă, probabil de-aceeași vârstă, s-au băgat fix lângă perete. El a scos niște bani, ea și-a folosit mâna, el a plecat satisfăcut. În orice caz, ambii beți rangă, păreau că se cunosc, că nu-s la prima întâlnire. Mno, fiecare cu propriile nevoi și propriile soluții.

A doua chestie s-a întâmplat în weekend, pe la unșpe noaptea. Doi indivizi, unul invalid, în cărucior cu rotile, unul sănătos, pe picioarele lui, s-au oprit fix în dreptul acelui intrând dintre boscheți. N-am înțeles ce vorbeau, dar l-am văzut pe ăla sănătos pregătind o seringă, la pachet cu un furtun d-alea medicale, de cauciuc, de strâns vena. Celălalt, invalidul, avea o eprubetă pe care aștepta s-o încălzească.

Asta, ultima, mi s-a părut cea mai dureroasă. Am stins țigara pe la jumătate și m-am întors în casă. Nu pot să explic de ce. Tutunul e un viciu. Cocaina e un viciu – pentru că, în teorie, nu provoacă dependență fizică -, un cui e un viciu, ba până și alcoolul, până la un punct, e un viciu. Dar heroina e nasoală rău. Bine, înțeleg că nu-i scumpă, de aia e drogul săracului, dar, băi nene!, ce te face să ajungi în punctul ăla?

Cred că impactul cel mai mare asupra mea l-au avut momentul și locul alese. Nu acasă, nu ziua în amiază mare, ci în public, într-un loc relativ ferit, oarecum pe șestache. Momentul ăla în care îți bagi în venă ca să… nu știu, să reziști încă o zi?, să simți niște dopamină? Și cum ajungi în punctul ăla în care asta ajunge să fie ultima modalitate prin care creierul să-ți secrete substanța aia?

Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu-i judec pe oamenii ăia. Dar până nu vezi un astfel de moment, nu cred că ești capabil să te întrebi cu sinceritate, cu un minimum de interes, cum se poate ajunge acolo. E, pur și simplu, greu de urmărit și dureros.

Vezi câte-o dudă d-astea și parcă nu-ți mai vine să te plângi că viața ta e plictisitoare. Practic, imaginea acelor doi oameni este cel mai sincer și cel mai precis tablou al nefericirii, o surprinde perfect. Puteam să fac o poză cu mobilul, dar am preferat să nu.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. tourniquet/garou

  2. Fiecare cu „escapismul” său. Alcoolul și tutunul sunt făcute să nu fii mereu on point cu mizeriile din jurul tău.

    Mai ușor i-ar fif fost celui pe rotile asistența la sinucidere (sau asistență la eutanasie, cum îi zice în Elveția).

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.