Cel mai mare dușman al României e miserupismul

Cel mai mare dușman al României e miserupismul

O să scriu, zilele astea, un text legat de calitatea serviciilor din România versus cele din UK. Spoiler alert: tot ce ține de servicii oferite de companii (mă rog, cu ceva excepții), în România, e peste UK, o să explic și de ce. Dar până atunci, câteva observații după câteva zile în București.

Ieri, am fost cu două MacBook-uri (vechiul meu Pro, care a sucombat – din nou – și pe care l-am lăsat acolo, să îl recicleze, și un Air, în speță pentru recuperarea datelor). Azi, m-am dus să recuperez SSD-ul portabil și Air-ul și am descoperit o imensă durere-n dos.

Un nene care nu-și băuse cafeaua, probabil, și care m-a ținut un sfert de oră căutând laptopul. S-a întors cu Pro-ul pe care-l lăsasem la casat și s-a scărpinat după cam când l-am întrebat unde e SSD-ul meu. “Păi, e în laptop”. Nu, bre, ăla de-ți zisesem mai devreme că e portabil și e pentru recuperarea de date. “Ăăă, stați un pic”.

M-a trimis la bancomat să plătesc recuperarea de date pen’ că nu era acolo tanti aia care taie facturi și el nu știa să folosească casa de marcat și POS-ul. Ceilalți, de la primire chestii la reparații, lipsiți de orice urmă de modestie, ai fi zis că-s copiii prințului Charles etc.

Trei oameni complet inutili, înceți, incompetenți, plătiți să mute de colo-colo niște echipamente și să printeze niște hârtii. Și mai am vreo câteva cuie împotriva Noumax, dar le las pe altădată. Concluzia e că am pierdut o oră la ei în sediu ca să ridic un laptop. O cruntă durere-n fund legată de nevoile clientului. Oamenii erau undeva în lumea lor. Singurul competent de-acolo e inginerul care s-a ocupat de reparații.

Dar textul ăsta nu e despre Noumax – pe ei o să-i taxez cu altă ocazie, e despre oameni, în general:

  • pe trotuare, lumea se oprește în mijlocul drumului fără să se uite dacă încurcă pe cineva
  • în drum spre Noumax, de dimineață, era să-mi iau o poartă auto în nas, pe Mihai Eminescu, pentru că un Dorel s-a gândit că e o idee bună s-o lase deschisă deși bate vântul dinspre curte
  • tot pe-acolo prin zonă, trotuarul – și bordura aferentă – era în pantă, ca pentru intrarea într-o curte, taman într-o zonă unde singurul loc în care puteai să-ți bagi mașina era un zid, că poarta următoare era zece metri mai încolo. Unde, evident, altă pantă de urcare
  • tot pe la Eminescu, pe lângă Unicredit, trotuarele făcute praf, nu s-a mai atins nimeni de ele de ani de zile
  • mașini parcate pe prima și a doua bandă pentru că nu le ridică nimeni și nici nu-i amendează nimeni
  • pe Budișteanu, fix lângă UNArte, un bou parcat pe colțul trotuarului, mașină lăsată acolo, probabil, de luni de zile, iar între ea și gard, o jumate de copac căzut din curtea unde există Grădina Eden. Un singur angajat de-acolo n-ar pune mâna pe un ferăstrău să mute copacul căzut pe trotuar, de la ei din ogradă, sunt prea preocupați să tragă chestii pe nas
  • asfaltul din București e din ce în ce mai plin de gropi. M-am dat cu Uber-ul zilele astea, am bifat atâtea gropi și denivelări inclusiv pe artere principale, încât cred c-am făcut hemoroizi
  • la ieșirea din parcarea unei instituții, un cetățean s-a rățoit la paznic că nu i-a deschis poarta. Lăsând la o parte că ăla era paznic, nu portar, dobitocul s-a enervat c-a trebuit să coboare de pe scaunul din dreapta și aproape l-a luat de gât pe paznic. Ăla de lângă paznic a pornit camera de la telefon și a început să strige “hai, mă, lovește-l, dă-i“, moment în care viteazul s-a întors la mașină mulțumindu-se să înjure

Serios, cel mai mare dușman al poporului român e această durere-n cur. Acest miserupism combinat cu misecuvinism. Iar când vine vorba de București, se adaugă un soi de răutate, plus nervozitatea exagerată. Toată lumea e nervoasă, toată lumea vrea să fie prima undeva, toți vor să, dar nimeni – efectiv, nimeni! – nu face nimic.

Nimeni nu face plângeri la poliția locală să vină să-i amendeze pe ăia care parchează aiurea. Nimeni nu face plângeri peste plângeri la primării ca să vină să le repare trotuarele. Nimeni nu face o plângere la inspectoratul de construcții să vină să-i amendeze pe doreii care uită porțile deschise la curțile în care muncesc, nimeni nu face plângeri la primării să se asfalteze șoselele, nimeni nu se coalizează cu nimeni să dea în judecată autoritățile că-s incompetente, nimeni nu face nimic.

Misecuvinismul e sport național. Stau și mă plâng pe facebook că n-am primit ce voiam. Mă plâng pe facebook că nu m-a lăsat să mă bag în față deși n-aveam prioritate. Mă plâng pe facebook că mi-a săltat permisul din cauză că am trecut pe roșu, iar eu mă grăbeam. Mă plâng pe facebook că Firea n-a rezolvat traficul, dar eu n-am auzit de priorități sau de metoda fermoarului. Mă plâng pe facebook de paznicul care nu mi-a deschis poarta, că eu sunt mai important ca președintele țării, mă plâng pe facebook că nimeni nu face nimic în timp ce eu însumi nu fac nimic în afară de a mă plânge.

Și toată lumea se plânge și nu face nimic în timp ce orașul sau țara se deteriorează vizibil (serios, Bucureștiul de azi arată mai rău ca ăla de acum nouă luni, când m-am mutat în Anglia). Doar așteaptă “să se facă“. Nu să facă cineva, ci “să se facă“. Așa, din senin. Noi să nu ne asumăm nimic, doar să așteptăm.

Și urmează o lungă complacere în rahat. Pentru că “rahat” e cuvântul. “Țară frumoasă, păcat că-i locuită” și “Țară de rahat“.

Nu vreau să sune a lamentație de aia: “Uite-l și pe ăsta, s-a mutat din România și vine acu’ să dea sfaturi“, că nu-i cazul. Dar nu pot să nu remarc acest tip de egoism complet antagonic egoismului de tip englezesc. Și asta pentru că englezul e mai egoist ca românul, dar lasă de la el ca să i se întoarcă lucruri.

Egoismul românesc e de tipul “mi se cuvine”, “să se facă”, pe când celălalt e de tipul “fac și eu un pic ca să-mi fac traiul mai bun”. Nu ca să-i ajute pe alții, ci ca să trăiască el mai bine. Și chiar nu pricep ce mama dracului e atât de greu de priceput.

Nu te doare mâna să duci gunoiul la coș, nu-ți ia o mie de ani să faci o plângere la primărie, nu crapi dacă tragi poarta după tine, nu mori dacă mai mergi o sută de metri în loc să parchezi în mijlocul intersecției.

Să pice din cer. Pară mălăiață în gura lui Nătăfleață. Asta e definiția Bucureștiului de azi. Nătăflești.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

4 comentarii

  1. Din postura celui care a incercat sa schimbe lucruri, macar punctual, pot sa-ti spun ca la un moment te saturi. Iti dau cateva exemple:

    * Am sunat la politia locala sa reclam o masina parcata aiurea. Au venit, s-au scarpinat in cap si in alte zone, si au ajuns la concluzia ca nu au ce sa faca, nu o pot ridica si nici nu pot afla proprietarul pentru a-l amenda (avea numere rosii). I-au lasat o notificare in parbriz sa se duca singur la ei sa se autodenunte. Trei seri la rand. Dupa care masina a disparut din zona. -10HP

    * Am sunat la politia locala pentru ca un vecin facea zgomote de santier la ore nepotrivite. La un minut dupa ce a incetat galagia au sunat politistii la interfon si au fost foarte agresivi, cat pe ce sa ma amendeze pe mine ca i-am chemat degeaba. S-au linistit cand le-am aratat praful care inca plutea pe scara dupa ce gaurisera niste pereti. Banuiesc ca au trecut intai pe la vecin sa-l avertizeze. Oricum, dupa episodul asta s-a linistit si vecinul. +5 HP

    * Am scris la primaria de sector sa ma opun unui proiect de PUZ prin care singurul parc dintre blocuri urma sa fie transformat in loc de constructie pentru un bloc. Mi-au raspuns ca nu a fost respinsa cererea de PUZ pentru ca lipseau documente si sa revin eu cu obiectiile cand este facuta o noua cerere de PUZ, nu pot sa le retina. -10 HP

    * Am reclamat niste santuri transversale pe strada, in care toti din zona ne rupeam masinile. Dupa 3 runde de ping-pong intre diverse directii ale primariei care au durat vreo 4 luni, au ajuns la concluzia ca unul din furnizorii de utilitati trebuie sa le astupe. Dupa inca 2 saptamani erau astupate. +20 HP

    Deci se poate, per total e un pic mai bine. Doar ca iti ies peri albi. Si mai esti si catalogat drept hater, cand tu vrei doar normalitate.

  2. Ai dreptate! Atitudinea generala este ca toti se pling de cite ceva insa nu fac nimic sa dreaga lucrurile doar circotesc pe la colturi cu lasitate si asteptarea ca altii trebuie sa faca. Patesc asta de 10 ani de cind traiesc intr-o comunitate restrinsa linga Bucuresti. Lucrurile se fac numai ca ai nevoie de un pic de idee de ce trebuie facut si cum sa ceri asta autoritatii si sa fii totusi realist in pretentii!
    Cel mai tare ma enerveaza santierele de drumuri sau canalizari care au zacut toata vara si toamna iar acum cind au inceput ploile au inviat brusc! Si de asta mare parte din lucrari sunt de proasta calitate pentru ca se toarna asfalt peste noroi si apa! Sau timpenia de a pune pamint peste inaltimea bordurilor de delimitare a spatiului verde si apoi ne miram de ce trotuarele sunt pline de praf cind nu ploua si de noroi cind ploua. Sunt chestiuni de organizare si minima gindire. Nu trebuie sa proiectezi sateliti ca sa poti face lucruri ce tin de bunul simt care in romina este rau tocit si pe alocuri spart.
    Cam atit ca altfel ne apuca primavara!

  3. am o opinie oarecum filozofica la situatia descrisa de tine. anume ca relatiile interumane se inscriu in logica jocului ‘dilema prizonierului’. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Dilema_prizonierului). cu alte cuvinte e vorba ca putem promova ca societate umana pe termen lung (castiguri simultane mici) daca renuntam la dorinta de a obtine castiguri mari pe termen scurt (a da tepe). acestea s-ar numi mentalitati culturale. ceea ce a ridicat puternic occidentul d.p.d.v. social a fost cultura si educatia civica care a automatizat reflexul de gandire ‘suntem impreuna si trebuie sa crestem impreuna, chiar daca usor’ si ofera metode rapide de depistare si penalizare a incalcarilor normelor sociale.

  4. @vlad, ai cel mai productiv comentariu pe care l-am vazut in viata mea.
    Actiunile vorbesc mult mai tare decat vorbele. Respect.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.