chestiuni care ţin de nervi

Pe lîngă atribuţiunile tipice unui redactor la o gazetă, indiferent care ar fi aia, printre ale mele se numără şi aceea de responsabil de pagină. Chestiune care ţine foarte strîns de nervi. Nervii mei, fireşte. Lucrînd, de regulă, pe două pagini, terminînd una şi mai avînd de adăugat o ştire în a doua, nu e prea plăcut să afli din senin că, într-a doua, de fapt n-o să intre nici o ştire pentru că, ce chestie, e reclamă color pe toată pagina, de sus pînă jos şi de la stînga la dreapta. Şi după aia te întrebi de ce mama naibii munceai tu ca boul şi te grăbeai să termini mai repede ştirile, poate-poate nu treci peste deadline. Pe de altă parte, după ce afli că toată săptămîna o să îţi intre reclamă full-page pe una dintre cele două, deja te linişteşti şi te simţi mai împăcat cu tine, mai arunci unul dintre bolovanii care îţi stăruiau intens pe inimă.

O altă chesiune de intens interes pentru nervii mei ţine cu toţi dinţii de reclamele din cealaltă pagină. Nefiind anunţat dinainte ce reclamă ai, te trezeşti pe scaunul din stînga omului de la DTP că trebuie să tai şi să spînzuri mii de caractere de text. Nu de alta, da’ nu îţi aminteşti să-ţi fi spus vreo careva că reclama de azi nu mai are aceeaşi dimensiune precum cea de ieri, iar în loc de două coloane din cinci pe jumătatea de pagină, acum ocupă trei coloane, cele din mijloc, şi e înaltă cît trei sferturi de pagină. Chestiune care ajunge, totuşi, să nu te mai deranjeze în momentul în care constaţi că în dreapta reclamei poţi să bagi o ştire de 700 de caractere şi-o agendă a evenimentelor, iar pe restul paginii trînteşti o poză, un titlu pe două rînduri şi încă vreo 3.200 de caractere de ştire.

Soluţii există, însă. Cum ar fi să îl întrebi pe cel care se ocupă de reclamele din pagini ce urmează să îţi intre în următoarele zile şi să îţi stabileşti, funcţie de asta, cîte ştiri îţi intră şi cum îţi intră. Chestiune de comunicare, pînă la urmă. Ba chiar ar începe să îmi placă dacă nu ar trebui să găsesc explicaţii la poze, mai ales dacă e materialul altcuiva, iar acel cineva nu prea e prin zonă, cum s-a întîmplat cînd a trebuit să ciopîrţesc, pentru primele două numere, vreo cinci texte, numa’-numa’ or intra toate în pagină.

Chestiunea arzătoare şi stringentă şi nesimţită e aia în care eşti pus în situaţia de a modifica textele celorlalţi pentru că ţie nu îţi sună ceva. Iar dacă mai eşti şi un pic bătut în cap, precum subsemnatul, şi nu îţi place să ca începutul unui articol să sune ca dracu’ şi schimbi primele două paragrafe între ele, că se leagă mai bine, atunci e nasol. Nu de alta, da’ dacă nu o faci s-ar putea să-ţi iei o mare bucată după cap de la şefi, iar dacă o faci… ei bine, s-ar putea să te înjure autorul articolului, căruia i-ai tăiat intro-ul în două bucăţi pentru că era prea mare, iar a doua bucată ai mutat-o după paragraful următor, înjurături, plînsete şi urlete pe motiv că nu tu ai gîndit materialul şi structura lui şi nu tu ai pus toate ideile alea într-o ordine ca să vină unu’ care nici măcar nu ştie despre ce-i vorba şi să ţi le amestece cum vrea mintea lui aia creaţă, că nu-i sună lui bine ceva…

Stăteam şi mă gîndeam zilele astea, că tot am rămas prin redacţie destul timp peste program şi, din cînd în cînd (mă rog, în pauzele de tutun), am avut timp să mai procesez una-alta, că cea mai nasoală chestie este taman diferenţa de stil de scriitură de la un autor la altul. Probabil că acea minimă experienţă de radio m-a învăţat să tai frazele în alte fraze, cît mai scurte cu putinţă, mizilic pe care unii nu îl bagă în seamă. Fraze pe care oricum le scriam scurte şi înainte, dar pe care acum le scriu şi mai scurte. Tot minima aia experienţă (mulţam, Alex!) m-a învăţat să scriu fraze (e drept, ăsta e un text pe care îl scriu voit cu fraze lungi) pe care să le pot citi eu, cu voce tare, fără să gîfîi şi fără să mă bîlbîi, iar dacă nu-s cum mi le doresc, să le tai şi să le împart. Treabă care o să îmi mai aducă nişte înjurături.

Deşi poate părea că în textul de faţă mă plîng, problema e că nu prea o fac. Dimpotrivă, începe să-mi placă şi mai mult meseria asta urîtă, naşpa şi nasoală (cre’ că s-a prins toată lumea că fac antireclamă tocmai ca sa nu se mai umple de “ziarşti adevăraţi, de o incomensurabilă valoare”). Totuşi, dacă tot veni vorba de boceli, singura chestiune care nu prea mă încîntă sînt şedinţele. Care, uneori, mă ţin peste program, iar alteori mă fac să casc.
Cred că o să cer o mărire de salariu. Aşa, pe post de spor de stres.

________________________
PS: Da, ştiu că îmi citeşte şeful blogul… :P.