Cind sufletul bate viata

Are 13 ani si isi face veacul in pasajul de la Unirii. Nu, nu cel din Bucuresti, ci acela din Iasi. Acela in care, citeodata, la capatul dinspre Libraria Junimea, se mai aduna citiva rockeri si cinta la chitari. Unul dintre ei e stingaci, imi amintesc de parca ar fi fost azi zilele in care treceam pe acolo spre Filarmonica – locul in care o asteptam pe Teo sa apara. Andrei Lerca are 13 ani si sta mai bine de jumate zi in acel pasaj. Si nu, nu sta de pomana si nici nu cerseste mila trecatorilor.

Sau, cine stie, poate tot un soi de cersit o fi si asta. Eu, totusi, prefer sa cred ca munceste. Munceste pentru piinea cea de toate zilele, munceste pentru sora lui cu citiva ani mai mica si pentru bunica bolnava. El nu cere de mincare, nu cere bani de tigari, nu cere bomboane si jucarii de la trecatori. Si totusi, intr-un fel, Andrei cere. Andrei cere atentia care i se cuvine. Putini sint cei care il ajuta, si mai putini sint cei care ii stiu povestea. Si, din pacate, extrem de putini cei carora chiar le pasa.

Andrei are 13 ani si e mai matur decit multi cu virste de doua sau de trei ori mai mari. Andrei stie ce inseamna viata. Andrei pretuieste viata. Andrei stie pentru ce traieste. Andrei stie ce vrea de la viata mai bine decit nouazeci la suta dintre cei care ii trec zilnic prin fata. Andrei munceste dinainte de a-i fi venit momentul. Andrei isi construieste o viata inainte ca multi altii sa stie ce e aia o caramida. Andrei deja a turnat primul rind de temelie la ceea ce va sa vina pentru el.

Copilul de 13 ani nu mai este de multa vreme un copil. Copilul de 13 ani este pe jumatate barbat. Nu si-a cunoscut niciodata tatal si, din multe puncte de vedere, nu are nici mama. Mama lui… daca mama se poate numi, a disparut cu trei ani in urma. Cic-ar fi plecat la munca prin tari straine. Dar ea nu e mama. O mama nu pleaca si lasa in urma ei totul. O mama nu isi uita copiii atunci cind au mai multa nevoie de ea. Mama lui Andrei Lerca nu este o mama, mama lui Andrei Lerca este… si atit. Nu are sens sa continuu.

Andrei picteaza icoane pe pietre. Pietre luate din strada. Tremura in frigul din pasaj in fiecare zi. Si crede-ma, in pasajul din Piata Unirii din Iasi bate un vint mai rau ca nicaieri. Sint trei iesiri si din toata trei colturile bate crivatul. Andrei nu cere. El doar asteapta momentul in care cineva ii vede munca si o apreciaza. Cineva care da jumate de leu pe munca lui. Pentru unii sint doar bolovani mizgiliti. Pentru altii, ceea ce face Andrei sint icoane. E drept, nu-s sfintite, dar sfintii, oriunde ar fi pictati, sint icoane. Pentru unii, posterele cu femei goale sint icoane mai de pret, pe care platesc mai mult decit pe-un bolovan. Numai ca pentru cel ce crede, nu e doar un bolovan. E credinta lui. E o parte din existenta lui.

Dumnezeul meu nu e milostiv. Dumnezeul meu nu e bun. Dumnezeul meu nu e iertator. Dumnezeul meu e genul de Dumnezeu care taie si spinzura, care arunca cu cancerul in cea mai buna prietena, care ii ia viata cind nici nu implineste cincisprezece ani, Dumnezeul meu e genul de Dumnezeu care ia vieti de 12 si de 13 ani trimitind viituri, Dumnezeul meu e genul de Dumnezeu care omoara. Dumnezeul lui Andrei, in schimb, este acela la care nu se ridica pumnul, ci la care se inchina. Dumnezeul lui Andrei este atotputernicul care da, dar nu-ti baga-n traista, Dumnezeul cu ale carui daruri te multumesti si esti fericit ca le-ai primit.

Dumnezeul lui Andrei este cel care i-a dat un talent, iar Andrei e fericit cu ce i-a dat Dumnezeu. Dumnezeul lui. Nu e fericit de ceea ce indura, dar crede. Crede ca o sa fie mai bine, crede ca nu o sa ii lipseasca nimic, crede ca intr-o buna zi nu va mai suferi, crede ca intr-o zi Dumnezeul lui ii va vindeca sora si bunica. Andrei crede. Spre deosebire de mine, care cred in viata si in fortele proprii, Andrei crede in Dumnezeu mai presus de toate.

Daca pietrele pe care le picteaza ar fi lacrimile Dumnezeului lui, atunci cu siguranta icoanele sale ar fi sfinte. Viata e ceea ce ai, dar mai presus de toate ramine credinta. Degeaba ai viata, daca nu crezi in nimic. Andrei crede in harul pe care il are. Andrei Lerca stie ca, orice s-ar intimpla, totul are un sens, un rost. Andrei Lerca stie mai bine ca oricine ca viata e rea. Dar crede. El nu spera, el crede. Credinta lui ii da convingere. Andrei stie, Andrei este convins ca Dumnezeul lui il va ajuta. Si totusi, pina sa ii bage in traista Dumnezeul lui, barbatul de 13 ani ramine, indiferent ce s-ar spune, la mila publica.

Se zice ca mare e gradina. Eu spun ca pitic e gardul. Printre cei care nu il sar, printre cei care se plimba in voie si inteleg un rost al existentei, poate te numeri si tu. Nu din dragoste pentru semeni si nu din iubire fata de aproapele, nici din mila, compasiune ori constiinta, ci din credinta. Din credinta ta, ajuta-l pe Andrei. Nu, nu ii da de pomana. Nu ii rani demnitatea. Daca mai crezi intr-un Dumnezeu, bun sau rau, da-i mai mult de jumate de leu pe munca lui. Daca esti din Iasi si ai drum prin pasajul de la Unirii, fa-i un bine. Sau nu, nu-i fa lui un bine, fa-ti tie! Fa un bine ego-ului tau. O sa te simti mai bine stiind ca faci pe cineva sa se simta mai bine. Si nu, nu-i da jumate de leu. Da-i atit cit crezi ca face munca lui.

2 comentarii

  1. Sunt multi care au impresia ca tinerii de varsta lui Alex Mihaileanu sunt rupti de adevaratele valori, cu un jemanfisism teribilist scos mereu la parada, niste oameni care relativizeaza totul, in cautarea unui mai bine vremelnic.

    Se vede ca acest punct de vedere e o prostie, ca mai orice generalizare.

    Felicitari, Alex, fiindca te intereseaza si astfel de probleme !

    La multi ani, omule !

    PS : Dumnezeu cand ii omoara pe cei de 12 ani, le da viata, cand Dumnezeu ia unele vieti, le innobileaza, dar se vede stramb din unghiul de vedere pamantesc. ;)

    Sarbatori fericite ! :) si vezi poezia mea din revista, dedicata celor care au murit in 89 :)

  2. Multumim!

    Cativa Oameni au raspuns apelurilor noastre de a-l ajuta pe Andrei. Printre ei, o fata de 19 ani, studenta. Impresionant… Fata asta de 19 ani se gandeste sa ii duca sarmale, cozonaci, ba chiar si un brad!!! Si toate astea din banii ei, poate din bursa ei de studenta.

    Si ma intreb, unde sunt cei cu joburi care le aduc salarii superrezonabile, cei care azi au stat la cozi interminabile in supermarketuri superaglomerate, tarand dupa ei carucioare superpline cu superproduse? Speram ca deja i-au gasit adresa lui Andrei si l-au trimis acolo pe Mos Craciun.

    Sarbatori fericite!