Clopot de sticlă

Cînd am terminat liceul, m-am angajat în presă. Cînd eşti tînăr, toleranţa la prostie, la nesimţire şi la înşelăciune e atît de mare, încît poţi s-o confunzi cu indiferenţa. În fapt, e doar ignoranţă, căci priorităţile sînt altele la 19 ani şi cu totul diferite la 29. Sînt aproape zece ani de-atunci. Nici nu ştiu cînd a trecut timpul. Patru ani mai tîrziu, aveam părul de 60 de centimetri şi-o şuviţă albă.

Azi, mi-am adus aminte că trebuie să mă tund din nou, cu o mică variaţie faţă de ultimii patru ani, modificare pe care mi-am impus-o acum vreo şapte luni. Scurt, cu doi la spate, pierdut, un centimetru jumate peste frunte. Şuviţa albă se confundă cu reflexia luminii, par doar cîteva fire deasupra ochiului stîng. E drept, firele albe s-au înmulţit, cearcănele s-au pronunţat, ridurile s-au adîncit.

În primii doi ani de Bucureşti, am căpătat atîta păr alb cît poate căpăta un om normal pînă la 40 de ani. Nu neg, nu spun că nu-mi surîde ideea, nu m-ar deranja să fiu, peste vreo patru-cinci ani, uşor grizonat. Îmi aduce aminte prin ce-am trecut şi cum am ajuns aici. În mare, n-am regrete. Da, îmi pare rău de unele lucruri, dar îmi impun să cred – eu, care nu cred în soartă – că trebuiau să se întîmple. Uneori, pentru a-ţi deschide ochii, alteori, pentru a-ţi spune cu forţa, chit că tu nu realizezi, că eşti pe drumul greşit.

M-am săturat.

Cel mai mult, de oameni nesimţiţi, de oameni încruntaţi, de oameni duri, de oameni răi. Răutatea a devenit o stare de spirit, e noul roz. Dacă nu ai cel puţin o doză de răutate, nu exişti. Prefer oamenii naivi, care visează, prefer soarele de martie pe o plajă cu nisipul arzînd la 19 grade, cu locuri în care oamenii îţi zîmbesc fără să trebuiască să le dai bani înainte.

Prospectez portocaliu, galben, un strop de roşu, albastru şi dungi verzi.

Am obosit de crize financiare, de piaţa muncii, de salarii mici, de scîrţari, de negocieri, de făcut frumos, de vorbit cu oameni în faţa cărora aş prefera să-mi închid urechile, aceiaşi prin magazine, pe stradă, prin cîrciumi, de aceleaşi înjurături, de aceeaşi lipsă de răbdare cînd vrei să spui ceva şi ţi se retează, că ştiu ei mai bine, de neamuri proaste.

Mi-a plăcut, la Bucureşti, aglomeraţia. Mă puteam pierde în mulţime, iar zgomotul furnicarului era precum notele pe-un pian dezacordat pe care doar un pianist bun ştia să le salveze. Într-un mod ciudat, în tot zgomotul ăla, era linişte. Aceeaşi linişte care acum mă zgîrie precum creta pe tablă, la orele de biologie din generală, cînd voiam să enervăm un profesor fără pic de tragere de inimă ori de chemare faţă de meseria de pedagog.

Am cunoscut prea mulţi oameni, am trăit prea multe indiferenţe, mă simt bătrîn. Şi n-au trecut decît şapte ani de-atunci. Şi-ncet, încet, mă-nrăiesc la rîndu-mi. Deh, blestemul metropolei.

Uneori, mi-aş dori să mă-nchid într-un clopot de sticlă, o lume a mea, în care efectul de seră să producă suficientă căldură, în care lumina să pătrundă atît cît trebuie. Învelişul transparent să mă protejeze de mizeria de afară, de microbii care-mi tulbură gîndurile, de jegul care-mi perturbă emoţiile şi de murdăria pe care-o lasă în urma lor oamenii.

Doar că sticla s-ar umple şi ea, pe dinafară, de mizerie, transparenţa ar deveni opacă şi, într-un final, aş muri în beznă. Nu-i cea mai potrivită soluţie, nu? Şi-atunci, te ridici, te scuturi, tragi aer adînc în piept şi continui să foloseşti singura armă pe care-o ai la îndemînă, mătura, cu care-ţi cureţi viaţa de jegurile din jur. În final, contează ca tu să fii curat printre atîţia mizerabili.

Îmi vreau naivitatea înapoi. Şi visarea.

5 comentarii

  1. poti oricand pleca definitiv din Bucuresti. curent electric, apa curenta, cabinete, scoli, teatre, librarii, supermarketuri, restaurante, presa, media, acces Internet s.a.m.d. exista si in alte localitati. se poate lucra remote. se pot gasi clienti noi. sau joburi noi. Bucurestiul nu se va schimba semnificativ in restul vietii tale.

  2. Categoric părăsiți capitala ! Căutați o localitate de munte-deal unde puteți evada în natură fără eforturi imense. O plimbare prin pădure face (pentru sănătate, mai ales psihică) mai mult de un sfert din salariu. Vorbesc din proprie experiență – am trecut astfel prin „iepoca de aur” relativ ne-imbecilizat. Pe de altă parte Bucureștiul condensează (precum în orice țară hiper-centralizată) tot ce e mai rău și mai bun din națiunea respectivă. Cum răul este, prin natura lui, infinit, iar binele mai degrabă finit (ziseră înțelepții greci antici) concluzia devine inconturnabilă. Echilibrul Dvs. mental nu este o problemă strict personală, ci ne privește ȘI pe noi, cei ce vă citim. Deci acționați ! Succes !

  3. In afara de faptul ca lucrezi intr-un mediu ostil, incearca sa monetizezi mai bine blog-ul si nu vei mai avea nevoie de redactori si sefi idioti.
    EDIT: Fără link building, oricum link-urile au no-follow.
    Altfel, ca să-ţi răspund tot aici, nu, nu lucrez într-un mediu ostil. Trăiesc într-un mediu ostil, mai degrabă.

  4. Daca te-ai reapucat de tigari e posibil sa fie normala oarecum starea asta. Eu de cate ori ma reapucam de 1-2 tigari treceam prin stari din acestea. Dezgustul a trecut odata ce nu am mai fumat deloc.
    PS. Nu e nevoie sa publici comentariul, eventual ia-l doar ca un gand in noapte.

  5. Ai pus in cuvinte o stare care ma macina de muuuulta vreme. Si pe care voi incerca sa o dreg cu mai multe calatorii.