Conservatorismul și progresismul din capetele unora

Conservatorismul și progresismul din capetele unora

Hai să plecăm de la următoarea premiză: oamenii se tem de ceea ce nu cunosc. Când li se spune că, totuși, e normal ca fiecare om să fie diferit, că diversitatea e firească, îți sar în cap și-ți spun despre cum politically correctness-ul e nașpa, ne sufocă, iar Uniunea Europeană e ca Uniunea Sovietică, niște comuniști împuțiți care vor să ne spele pe creier cu propagandă LGBT și alte trăznăi.

În paragraful de mai sus, în a doua parte, am expus discuțiile conservatorismului românesc, iar în prima parte, am expus și cauzele isteriei unor Mihail Neamțu sau Adrian Papahagi. Anume refuzul de a accepta că există și oameni de alte culori, de alte religii sau de alte orientări sexuale.

Avea Paul Balogh, la un moment dat, o postare pe facebook care rezuma foarte bine fix treaba asta. Conservatorismul românesc se raliază unei doctrine englezești de secol nouășpe, care nu are absolut nici o legătură cu conservatorismul britanic de azi.

Conservatorul român de tip Neamțu aspiră, vorba lui Paul, la un sistem post-medieval în care, pe străzile Londrei, circulă doar domni cu joben, toată lumea e albă și creștină, iar rolul femeii e la cratiță. Or, realitatea din teren e cu totul alta.

E cu atât mai curios că unul ca Neamțu, care a studiat la King’s College, să fie atât de naiv încât să nu înțeleagă realitatea din Londra, de exemplu, un oraș în care diversitatea e la ea acasă, iar multiculturalismul e o chestie absolut banală. Îmi închipui că, pe parcursul studiilor lui pe malul Tamisei, n-a ieșit din seminar decât până la bibliotecă.

Adevărul e că n-ai cum să îi înțelegi pe englezi doar din cărți sau din filme. Mentalitatea englezească e foarte curioasă pentru cine n-a locuit în Anglia. Asta pentru că britu’ de rând n-are o problemă cu imigrația. Englezul n-are o problemă cu pakistanezii sau cu indienii care vin în Anglia pentru că, pentru el, sunt cetățeni britanici. Commonwealthul este imperiul.

Problemele cu imigranții români, polonezi sau turci nu țin de lupta împotriva imigrației, ci de propaganda News Corp. din ultimii cinci-șase ani. “Ne invadează românii“, asta pentru cine-și mai aduce aminte. Și evident că britul o ia personal pentru că britul este, tradițional, invadatorul, colonistul. A fi invadat – mai ales de o nație pe care n-a invadat-o (repet, n-au o problemă cu cetățenii fostelor colonii) – înseamnă să fii un soi de subcetățean, să-ți pierzi personalitatea.

Brexitul, în esență, nu e decât rezultatul propagandei care a servit intereselor financiare ale unora. Eu mă amuz constant când văd știri despre parlamentari Tory care își mută businessurile în UE. Cel mai vocal dintre ei, Rees-Mogg, și-a mutat calabalâcul în Dublin, de exemplu, ca să nu-i fie afectate finanțele, și probabil că se pregătește să mai deschidă alte business-uri în UK pentru că, firește, decât să faci bani pe un singur front, mai bine faci pe două.

Jim Ratcliffe, cel mai bogat britanic și mare susținător al Brexitului, și-a mutat o parte din business în Elveția, în 2010, pentru că-i puțeau taxele mari din Anglia, iar în ultimele luni, și-a mutat și restul în Monaco, unde nu plătește nimic. Dar continuă să susțină Brexitul pentru că e rost de făcut alți bani aici.

Și, cumva, tocmai asta e partea cea mai amuzantă la conservatorii britanici, anume că sunt niște bogătași ipocriți care urlă că vor suveranitate în timp ce-și mută toți banii acolo unde îi oprimă această Uniune Sovietică numită UE, țipând isteric că UK este invadată de imigranți și că nu mai suportă dictatura birocrației de la Bruxelles.

Realitatea e că “Take back control” nu e despre preluarea controlului sorții UK de către cetățeni, ci preluarea controlului politic și economic de către ei.

Revenind la primul paragraf, conservatorii români isterici sunt cel puțin naivi, din punctul ăsta de vedere. Încearcă să copieze modelul britanic (sau, de ce nu, modelul republican din SUA) invocând valori și etică și alte trăznăi de genul ăsta despre moralitate, când realitatea e că adevăratul conservatorism anglo-american ține de business as usual mai degrabă decât de valori creștine. Dacă ar fi ținut de valori creștine, Rees-Mogg și Ratcliffe ar fi continuat să plătească taxe în UK.

Conservatorii români isterici n-au treabă cu business-ul și sunt complet paraleli cu conservatorismul britanic sau american. Asta pentru că se declară intelectuali și se raportează la universitățile absolvite de conservatorii miliardari din UK sau SUA. Uite, avem ceva în comun, am terminat aceeași facultate sau am studiat la aceeași universitate.

De acord, însă conservatorul britanic sau american a studiat acolo pentru că asta îl ajută să își multiplice miliardele, nu-i pasă lui de valori creștine sau de etică ori de Hristos, el se roagă la Sfântul Ban. Conservatorismul practicat de britanici sau de americani ține de măsuri economice, de regimuri de taxare, de proprietate privată, de sclavie modernă, de chestii din astea.

Ah, că face scandal pe teme lipicioase precum imigranții sau LGBT? Trump conservatorul avea o grămadă de imigranți angajați fără contract de muncă. Peter Thiel, ditamai “conservatorul” și unul dintre cei mai bogați americani, este gay. De la un nivel încolo – al miliardelor deținute -, morala creștină e doar o glumă, e doar un subiect de propagandă, de păcălire a maselor.

Nu e nimic greșit în a fi conservator raportat la doctrina politică sau economică. Nu e nimic greșit în a cere taxe mai mici sau mutarea taxelor de la angajator la angajat și așa mai departe. Însă e greșit să minți publicul pentru a-ți atinge tu scopurile. Și e și mai greșit că, făcând asta, atragi tot soiul de extremiști care chiar au impresia că tu crezi în valori creștine pentru că ei chiar sunt credincioși și au impresia că tu ești un salvator.

Din nou, apropo de faptul că oamenii se tem de ceea ce nu cunosc: conservatorii britanici sunt mult mai “progresiști” decât au impresia românii. Asta pentru că întreaga cultură britanică se bazează pe Sfântul Ban: nu contează culoarea, religia, orientarea sexuală, câtă vreme eu fac profit. Am scris despre asta la un moment dat.

În Anglia, Pride-urile sunt mai dese decât sărbătorile. De la gay, bi și susținătorii obișnuiți, la familii mai tinere sau mai bătrâne, cu copii mai mici sau mai mari, la moși și babe care se duc la parade. Pentru că nu ai cum să subestimezi dorința britanicului de a fructifica orice ocazie de băut o bere, două, trei.

Într-un oraș ca Londra, nu e nimic ieșit din comun să vezi pe stradă bărbați în rochii – în general, prin Soho, seara. Și nimănui nu-i pasă. Asta și pentru că s-a trecut dincolo de știrile senzaționaliste de tip “Șoc și groază, un bărbat bărbos în rochie“. Coming out-ul e o chestie banală. Angajatorului nu-i pasă, colegului de șantier nu-i pasă, vecinului nu-i pasă.

S-a trecut de mulți ani de sperietorile de tip “ah, ești gay, pleacă de-aici că mă violezi” sau “gay-ii ne fură copiii“. E foarte dubioasă senzația atunci când ai aterizat dintr-o țară conservatoare, ca România, în Londra, și vezi pe stradă ceea ce românii verzi ar numi “aceste specimene“.

La fel și cu musulmanii. În primele săptămâni după ce m-am mutat în Anglia, anul trecut, mă holbam, de-a dreptul, la numărul destul de mare de musulmani bărboși îmbrăcați în robele alea albe și la numărul mare de femei îmbrăcate în ninja. După care devine o imagine atât de banală, încât efectiv nu-ți mai pasă.

E și motivul pentru care britul de rând e conștient că dacă bubuie unul în Londra, nu o să i se întâmple și lui. Vecinul Ali e de-ai lui, e parte din comunitate. Pentru englezul de rând, un astfel de atac terorist e ca o bătaie în cârciumă, sâmbătă seara. Uneori, unul o ia mai mult pe ulei și vine și-l saltă poliția, dar asta nu înseamnă că nu mai merge în pub.

Diversitatea în Anglia e o chestie comună. Mâncarea tradițională a englezului e cartofi cu carne de vită. Există două tipuri de cârnați: bangers și bangers. Piri piri, paste (de la noodles încolo), indiană, chinezească, sunt mâncărurile obișnuite ale britanicului, devenite tradiționale deși n-au nici o treabă cu cultura locală. UK este, per total, o ciorbă culturală în care fiecare îi respectă identitatea celuilalt.

România e încă departe tocmai pentru că e o masă omogenă de oameni care rar a avut parte de străini. Anglia – și America, de altfel – e formată din tot soiul de oameni de toate culorile și religiile, de altfel și cei care au construit întreaga societate. Și, cumva, și Franța e din aceeași categorie. În general, marii colonizatori sunt mult mai deschiși la alte culturi tocmai pentru că, istoric vorbind, au interacționat cu ele.

Dacă a vorbi despre identitate și a avea pretenția de a nu-i jigni pe alții e considerată corectitudine politică de tip sovietic, atunci n-am nici o problemă cu această corectitudine politică de tip sovietic. Se numește bun simț.

Însă a spune că Uniunea Europeană este noua Uniune Sovietică, așa cum se trezesc unii conservatori isterici să susțină, e o tâmpenie majoră. La fel, că “progresiștii” sunt niște “comuniști”. “Progresismul” mult blamat e doar o încercare (uneori, la fel de isterică) de a-i face pe oameni să aibă un minimum de bun simț, să accepte că alții sunt diferiți.

Însă adevărata problemă a conservatorismului isteric (și care transcende granițele României) este că manipulează masiv. Și că, în țări cu populație omogenă, precum România, conservatorismul și progresismul există doar în capetele unora care încearcă cu disperare să-și impună ideile, neînțelegând că modelele lor au depășit deja stadiul ăla.

În Anglia, de exemplu, lumea a devenit atât de obișnuită cu ideea că vecinul poate avea altă religie sau altă orientare sexuală, încât teme de genul ăsta au dispărut complet din discursul public. Pentru că pur și simplu nu ține, e complet ignorat.

În România, încă suntem la stadiul în care ne e frică de musulmani, deși, cumva surprinzător, nu ne e frică de vecinul Samir, venit din Siria acum 20 ani, și rămas aici după ce a terminat stomatologia. E de-ai noștri, din comunitate, ba îl și respectăm că e un bun om de afaceri, a reușit să-și facă și-o casă, e respectuos, iar din când în când ne mai face și-o reducere la caria aia nasoală care ne chinuie de trei luni.

Dar încă prinde discursul CpF pentru că încă suntem la stadiul în care nu cunoaștem decât vreo doi gay declarați, ăla care prezenta cu Cabral emisiunea de la Acasă TV și cu Maurice Munteanu, care e simpatic și cult. De restul nu știm nimic, e posibil să fie nașpa. Da’ e OK dacă artistul nu știu care e gay, că e artist, e mai special, uite ce-a creat Freddie Mercury! Și așa mai departe.

În esență, cam despre asta vorbim. Conservatorismul isteric este doar un refuz de a accepta diversitatea pe care, culmea, o acceptăm atunci când vecinii noștri sunt altfel pentru că… sunt de-ai noștri, îi cunoaștem de-o viață. De ei nu ne e frică, da’ ceilalți? Să stea la ei acasă!

Conservatorismul isteric este marea confuzie pe care o fac indivizii care nu pricep că, în lumea reală, aia pe care o idolatrizează ei, e doar o doctrină economică, nu una morală. O fi fost la un moment dat, în secolul nouășpe, dar nu mai e.

Conservatorismul isteric de azi își dorește un soi de puritate rasialo-religioso-morală. După care se miră că, așa cum ei îi numesc pe alții progresiști și socialiști, sunt etichetați drept fasciști. Păi… puritate, chestii, parcă nu-i greu, nu?

PS: A nu se consemna că am ceva cu conservatorii români. Am ceva cu ăia isterici, alde Neamțu. Îi respect maxim pe cei cu picioarele pe pământ, precum Teodor Baconschi, de exemplu. Dar nu pot să nu râd de fiecare dată când citesc textele lui Traian Ungureanu – care, oricât de bun scriitor ar fi, e ridicol când critică politically correctness-ul de la Bruxelles și politicile de imigrație; îmi închipui că a locuit prea mult timp pe lângă Molenbeek și probabil de aia e atât de isteric.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. România n-a avut niciodată și nu are „conservatorism”. Singurele țări care au avut așa ceva pe bune au fost Anglia ta și americanii.

    În schimb, să citesc cum unii preiau modelele altora din vest și le suprapun fără să gândească (deh, am observat că expații se îndobitocesc mai rău raportat la timpul petrecut afară) și să zică că, ahem, „conservatorism român” mă face să râd cu stropi.

    Tu te gândești un pic înainte să scrii bazaconiile ăstea false? Hai, că nu știi istorie, bun, dar să faci copy-paste ca victor viorel și pe urmă să fantasmagoricești că se poate aplica aceleași lucruri și la noi, mă face să cred că o parte din viață ocupat-o degeaba prin străinezia.

    Și stai liniștit, mă refer și la alții ca tine, care-și închipuie că a existat vreodată „conservatorism românesc” în exista țării ăsteia și a iterațiilor anterioare.

  2. @Dim: cred ca n-ai citit cu atentie si n-ai sesizat ironia. Altfel, conservatorism romanesc a existat. PNTCD a fost un partid conservator, de exemplu. Iar acum, exista o oarecare miscare conservatoare romaneasca, dar foarte mica si cam irelevanta politic, din care fac parte inclusiv unii isterici precum cei mentionati, si de car enu poti decit sa faci misto.