Cum ne raportăm corect politic la moarte?

Apropo de Siria şi de atacul americanilor, azi-noapte, nu pot să nu remarc reacţiile, în speţă cele venite dinspre generaţiile mai tinere. Nu degeaba am tot spus că ni s-a urât cu binele: de prea mult bine, nu mai ştim ce bine şi ce e rău.

Pragmatic vorbind: pe de o parte, suntem foarte supăraţi că au fost omorâte cu gaz sarin câteva sute de oameni; pe de altă parte, americanii de ce omoară acum oameni în Siria? Ce, e treaba lor să se bage acolo?

E un dublu standard aici. Va să zică, nu e OK să fie omorâţi oameni, dar dacă sunt omorâţi oameni, nu ne interesează, că nu sunt de-ai noştri, să nu ne băgăm.

De ce am reamintit treaba aia de mai sus, “ni s-a urât cu binele”? Pentru că, din câte remarc, 70 ani de prosperitate ne-au cam tâmpit ca societate şi ne-au făcut să uităm (îmi cer scuze că sună a truism sau a aforism retardat) că moartea face parte din viaţă.

Şi nu pot să nu remarc atitudinea foarte superficială asupra morţii, pe care moarte nu o mai vedem ca pe o posibilitate, ci ca pe o noţiune relativ abstractă, “n-o să mi se întâmple mie, nu mă interesează.”

Am trecut de la stadiul de posibilitate la certitudinea unei imposibilităţi în plan individual. Nu mai există de facto o frică de moarte, ceea ce, în sine, nu e un lucru rău, însă a apărut un efect pervers, anume cel al relativizării, al refuzului de a te pune în locul celuilalt, mai ales dacă nu e colegul tău de societate.

Ideea de sacrificiu, de martiriu pentru binele colectiv, e dată complet la o parte. “Să facem lucrurile corect“, chiar dacă acest corect nu funcţionează. E o relativizare a valorilor, o înmuiere egoistă care, paradoxal, contrastează cu altruismul învăţat şi deprins în ultimele câteva zeci de ani.

Şi, de fapt, cred că toată cauza acestui paradox e că această formă de altruism (vorba lui Hagi, să fie bine ca să nu fie rău) e că nu-mi pare a fi fost învăţat natural, ci mai degrabă mecanic.

Fundamentul acestui altruism faţă de societate nu pare să vină din nişte valori însuşite ca valori, ci mai degrabă ca urmare a însuşirii unor cutume. “Aşa se face, aşa e frumos. Nu ştim de ce, dar procedăm în consecinţă.

Abia aici e problema corectitudinii politice. Că nu e o valoare, ci un obicei. Că te învaţă să ţii furculiţa cu stânga şi cuţitul cu dreapta, dar nu-ţi spune şi de ce în afară de “aşa-i frumos.

E o formă de nihilism activ, de recentrare a valorilor societăţii în funcţie de dorinţele individuale, e o raportare la nevoile propriei persoane a valorilor din societate.

Cam aşa e şi cu moartea. E oribil să omorâm noi oameni, că ne afectează imaginea personală. Dar dacă-i omoară alţii, departe de noi, asta-i viaţa, nu e frumos ce se întâmplă, condamnăm politicos gestul care contravine cutumelor noastre, dar n-au decât să se descurce.

Moartea pare să fi devenit o chestie trivială, privită cu egoism şi superficialitate.

Scris de

Alex Mihăileanu

Alex Mihăileanu - Jurnalist din 2003, trecut pe la Business Standard şi Hotnews.ro, editorialist VICE România. Artist vizual în devenire.

1 comentariu

  1. Legat de teama care apare in fața morții cred că este doar o impresie că nu ne este teama de moarte. Este o impresie creata de frica de a vorbi despre acest subiect, o frica care se arata abia atunci când ne întâlnim cu moartea. Avem atâtea distracții, activități, încât reușim să acoperim gândul că intr-o zi vom muri. Cred că în Occident dupa o anumită vârstă se constientizeaza și de vorbește mai mult despre acest subiect și chiar despre încheierea unor precontracte pentru inmormantate. Oamenii în vârstă și la noi se pregătesc pentru moarte. Tăcerea poate apare mai frecvent la categoria de persoane între 30-40 ani.