Cu bacul peste Mureş

Cu căruţa în bac, peste Mureş

La 6 dimineaţa, clopotele bisericii romano-catolice sparg liniştea Pecicăi şi ecourile lor difuzează pînă departe în câmpie şi în lunca Mureşului. Sunt aici catolici, ortodocşi , protestanţi, neoprotestanţi. Îi determină dangătul să sară din pat ca să înceapă o nouă zi? Sau dimpotrivă, se întorc pe partea cealaltă şi mai amână cu o oră-două intrarea în programul diurn? Eu, unul, nu mai pot să adorm. Mă îmbrac şi ies pe digul înierbat. O negură fină pluteşte în jur ca o apă deasupra pământului. Disting în depărtare capul unui cal. Mai încolo, spinarea unei vaci. Animalele par scufundate într-un lac alb. Priveliştea e halucinantă. Pare lucrată cu efecte speciale pentru un film cu dinozauri. Lumina se extinde lent peste lunca plină de abur. Cîteva minute, nu văd decît abur şi lumină. Apoi, aburul se desface în fâşii tot mai subţiri şi mai diafane până dispare. Spectacolul s-a rispit cu toată măreţia şi frumuseţea lui fulgurantă. Când o să-l mai revăd?

Pâine cu cocardă tricoloră

Lumina ia în stăpînire un loc deja simplificat în limpezimea lui matinală: un dig, o luncă şi sălciile de pe malul Mureşului. Mă întorc în sat. Ba nu, în oraş, fiindcă Pecica este de cîţiva ani oraş. Câteva femei în vârstă mătură în faţa porţilor cu mături din sorg. Nu e deloc mizerie, dar s-a adunat praf peste noapte şi praful trebuie măturat. Îmi place să le văd trebăluind, curăţind de praf locul din faţa porţii: gesturile şi grija lor sunt pe cale de dispariţie. Am umblat prin multe sate, dar nu am avut parte să contemplu la 7 dimineaţa bătrâne gospodine măturând la şosea. Poate fiindcă nici eu nu mă trezesc de obicei la 6 dimineaţa. Sau poate nu am fost chiar în satele care trebuie.

Pâine de Pecica

Ziua în Pecica a început. Timpul social îşi desfăşoară ritmurile: vânzătoarele descalecă de pe biciclete în faţa magazinelor, funcţionarii coboară din maşini, copiii din microbuze, pensionarii fac coadă la fântâna cu statuie imperială. Centrul se animă, piaţa pavată se însoreşte. Un singur arbore îşi întinde umbra şi răcoarea în marginea pieţei: un gorun de cîteva zeci de ani plantat de un învăţător local în onoarea Regelui Mihai.

Pentru brutari ziua începe cu mult înaintea răsăritului. La 4 dimineaţa, scot deja primele pâini coapte. Sunt trei brutării în Pecica. Una e proprietatea familiei Ţigu, care a moştenit-o de la familia Ioja, în urma unui contract de întreţinere. Familia Ioja a fost una dintre cele mai înstărite familii şi în timpul comunismului. Ceauşescu primea pâine de la Pecica de două ori pe săptămână. Nu ştiu dacă exact din brutăria familiei Ioja. Le-au înmânat, ce-i drept, cîteva diplome de merit, dar nu i-au lăsat să plece în Franţa să-l trateze de o boală gravă pe singurul lor copil. Au rămas fără urmaşul căruia puteau să-i cedeze brutăria.

Cu cîţiva ani înainte de 1989, a murit şi Alexandru Ioja. Soţia lui, Alexandra Ioja, a trăit mai mult, până în 2006. I-a lăsat ca moştenitori pe soţii Ţigu, recunoscuţi ca fermieri activi în Pecica. Ei au preluat cuptorul cu vatră şi s-au pus pe făcut pâine. Cuptorul funcţionează de zeci de ani cu păcură, combustibil interzis acum de legislaţia europeană în domeniul panificaţiei. Ca să poată fi folosit în continuare, trebuie trecut pe gaz. Instalaţia e aproape gata. Dar şi aşa, coaptă într-un cuptor încins cu păcură, pâinea de la Pecica a ajuns şi la Bruxelles. Pâine mare şi grea, de 4 kg, ornată cu panglică tricoloră pentru întâlnirile europene ale reprezentanţilor administraţiei locale.

Familia Ioja, brutarii de odinioară

Pâinea de 4 kg cu, totuşi, ceva amelioratori pentru aspect comercial, are un succes real şi în circuitul intern. O comandă unii pentru petreceri sau alţii, pur şi simplu, să obţină din partea medicului un plus de atenţie. Familia Ţigu lucrează aproape 1.500 de hectare. Au grâul asigurat. Au tractoare, combine, camioane, un adevărat parc auto agricol. Lucrează de dimineaţa la un loc cu ceilalţi muncitori. Nu îţi e uşor să îi distingi de angajaţii lor. Nu fac nimic ca să arate altfel. Cel puţin, nu ca vestimentaţie. Sunt activi şi implicaţi fizic în afacerile lor. Brutăria, întemeiată cândva de familia Ioja, a rămas pe mâini bune.

O minunată moştenire tehnică din secolul XIX

De la Arad până la ieşirea Mureşului din ţară, deci pe o distanţă de câteva zeci de kilometri, nu mai e niciun pod rutier, nici măcar o punte suspendată. Vrei să treci de pe un mal pe altul, o faci cu barca. Dacă nu ai barcă, te duci la Pecica şi treci cu bacul sau compa, cum îi zic localnicii. E o platformă metalică ataşată la capete cu două cabluri subţiri de un cablu gros întins deasupra râului şi fixat bine pe cele două maluri. E o combinaţie de bac şi funicular: platforma cablată pluteşte pe apă, dar deplasarea nu se face cu ajutorul unui motor, ci a curenţilor apei. Cel care manevrează bacul nu are altceva de făcut decât să învârtă cele două manivele de la capetele platformei pentru a slăbi sau a întinde cablurile prinse de cablul transversal cu ajutorul unor role.

Compaş la datorie

Curenţii împing la un capăt şi platforma are tendinţa să se ducă în aval, dar fiind prinsă de cablu, forţa apei o deplasează spre malul celălat. E un fel de păcălire a Mureşului cu ajutorul propriei sale forţe. Nu e complicat ca mod de funcţionare, dar, recunosc, nu îmi e chiar uşor să descriu acest simplu, foarte util şi ecologic mijloc de transport peste Mureş. Sper că v-am ajutat să vă imaginaţi corect cum funcţionează. E o invenţie veche, de pe vremea imperiului habsburgic. Platformele şi cablurile s-au mai schimbat, fireşte, bacul de acum datează de prin anii 70.

Proprietar este Primăria din Pecica, dar l-a cedat spre administrare Parcului Natural Lunca Mureşului în schimbul unei cote anuale din încasări. Dacă un singur biciclist apare pe celălalt mal, compaşul pune platforma în funcţiune şi se duce să îl ia. Trec zilnic camioane, autoturisme şi căruţe. Există un proiect, au fost aprobate şi fonduri pentru construirea unui pod peste Mureş la Pecica. Bacul ori va dispărea, ori va rămâne ca atracţie turistică. Până atunci, îşi va dovedi utilitatea în fiecare zi.

Din pădure, apar două femei cu sarcini de surcele legate pe biciclete. Au pus lemne cât pentru o săptămână, abia pot să împingă bicicletele. Compaşul, nea Ghiţă, le ajută să urce pe platformă. Nea Ghiţă a lucrat câteva luni în domeniul petrolului într-o ţară africană şi speră să se întoarcă, dar, între timp, s-a lipit de jobul ăsta. Nu ştie mai nimic despre istoria bacului peste Mureş. Nu are cunoştinţe nici despre lumea seducătoare şi plină de pericole a ciupercilor. Una dintre femei a cules din pădure o ciupercă mare şi tentantă, dar nu are habar dacă e comestibilă sau nu. Îl întreabă pe nea Ghiţă, dar bărbatul îi răspunde, destul de ursuz, că nu se pricepe la ciuperci şi îşi vede de treaba lui zilnică: rotirea manivelei.

Un interviu în timpul prohibiţiei

Câţiva kilometri în amonte, o altă compa, una mai mică, numai pentru persoane, face legătura între malul drept şi o insulă destul de întinsă ca să găzduiască vreo câteva zeci de căsuţe de vacanţă. Insula se află în proprietatea Apelor Române, iar noii ei locuitori sunt în majoritate din Arad. Au avut nevoie de un om care să manevreze compa şi l-au găsit, la Bodrogu Vechi, pe Toto, un bărbat la vreo 60 de ani. Toto a lucrat în Arad, pe la şcoli, în zona administrativă: lăcătuş mecanic, fochist etc. După revoluţie, s-a retras în Lunca Mureşului, împins probabil şi de cele câteva eşecuri conjugale. Insist să îmi vorbească mai multe despre viaţa lui de familie, dar mi-o retează scurt: “vreţi să facem politica familiei mele sau pe a luncii Mureşului?!”.

Mă urcă în compa, ajungem la malul insulei, apoi ne întoarcem. Insula nu e pentru turişti. Locatarii nu vor ca străinii să îşi bage nasul în micul lor paradis. Toto poartă pantaloni şi vestă din piele maro. “Sunt de la second-hand, din piaţă. Acolo mă duc şi îmi cumpăr ce îmi place. E piaţa săracului”. I se mai spune Piratul, fiindcă trăieşte permanent pe insulă. Ştie cam tot ce mişcă prin preajmă. De obicei, pe Mureş, în jos, plutesc lemne şi peturi. Multe peturi. Se întâmplă, uneori, să plutească şi cadavrul unui înecat. “Uite, venea cum vine lemnul ăla!”

Piratul

E scurt în răspunsuri. Simt că nu îi face nici o plăcere să vorbească cu mine, fiindcă sunt reporter, un străin, de fapt. Nu am fost cu el la pescuit, nu am băut cu el bere, nu ne cunoaştem şi nu găseşte nici un motiv să se deschidă. Îl întreb dacă ar pleca de pe insulă. “Pentru ce, pentru necazuri?”

Mai aflu că prietenii nu l-au uitat, că îl mai vizitează, aşa, să vadă dacă mai trăieşte, apoi sec: “hai să o scurtăm”. Îl simpatizez pe Toto. Ca reporter, întîlnirea cu el a fost un eşec. Una dintre cele mai scrâşnite discuţii de când umblu prin ţară. Uman însă nu am nici un motiv să mă plâng. Toto a fost el însuşi. Pe aici nu e timp de stat la taclale. Nu cu oricine. Probabil ar fi fost mai prietenos dacă i-aş fi spus că vreau să învăţ să pescuiesc. M-ar fi refuzat, desigur, fiindcă era prohibiţie, iar pentru cei străini de locurile acestea, în timpul prohibiţiei, să fie clar, nu se pescuieşte!

Sânpetru German ca teritoriu de pradă

Primul sat întâlnit după ce treci Mureşul e Sânpetru German. German mai mult cu numele. Şvabii au emigrat şi înainte, dar şi după 1989, şi nu au mai rămas decât vreo câteva familii. Cei mai mulţi sunt bătrâni. Se întâlnesc rar, mai ales la slujbă şi la înmormântări. Sânpetru nu mai e satul lor. Sezonierii agricoli, veniţi înainte de 1989 din mai toate provinciile, s-au aşezat în casele părăsite de şvabi şi s-au stabilit aici. Pe undeva, pe la margine, stau şi numeroase familii de rromi, unii dintre ei urmaşii fostelor slugi ale şvabilor. Unii dintre ei au ceva pământ şi cal cu căruţă. Alţii au, în schimb, maşini şi relaţii în lumea interlopă din Arad şi Timişoara.

Pe vremea şvabilor, Sânpetru era comună de sine stătătoare. Clădirea fostei primării e abandonată. O construcţie mare cu geamurile sparte. E acum o reşedinţă a pustiului. La răscruce, două statui religioase fixate pe coloane privesc spre drumul prăfos. Timpurile bune s-au topit, în locul lor s-au revărsat fărădelegile. Un minor şi-a asasinat prietenul pentru o banală datorie. Doi tineri l-au omorât pe concubinul mamei lor. Furturile se produc aproape zilnic. Într-o noapte, au împins afară din curte o maşină. Altădată, au spart şcoala şi au furat computerele. Nici biserica nu a scăpat. Despre magazine să nu mai vorbim. Nici casele particulare nu sunt în siguranţă.

Francisc Zettelmayer, unul dintre puţinii şvabi rămaşi în Sânpetru, a montat senzori la poartă şi la uşa casei. De patru ori s-a declanşat alarma până acum. A ieşit în curte şi i-a văzut pe hoţi fugind. “Fură orice. Maşini, biciclete, butelii de aragaz, cârnaţi, slănină, tot ce prind.”

Sânpetru German, un sat al nimănui

Cândva, era discotecă în Sânpetru, ca să nu mai pomenim de balurile de pe vremea şvabilor. Discotecă nu se mai ţine din cauza scandalurilor. Bătăile izbucneau din te miri ce. Un climat de teroare difuză s-a instalat în acest sat, cândva prosper şi civilizat. Jandarmii şi mascaţii descind frecvent în Sânpetru. E un loc bine marcat pe harta infracţionalităţii din judeţul Arad. Spiritul comunitar de altădată s-a volatilizat ireversibil. Noii localnici, originari din părţi diferite ale României, nu au mai reuşit să formeze o comunitate cu valori comune aşa cum au avut şvabii. Trăiesc în casele lor, dar fără spiritul lor.

Suspiciunea, dezinteresul pentru valorile comune, lipsa de cooperare, frica şi alte beteşuguri sociale îi fac vulnerabili. Potrivit rezultatelor unui referendum, locuitorii ar vrea ca Sânpetru să se desprindă de comuna Secusigiu şi să redevină comună de sine stătătoare ca pe vremuri. Ar avea iar primărie şi post de poliţie. Senatul a respins însă în 2008 această iniţiativă. Mai bine ar vota schimbarea numelui în Sânpetru Românesc. Ar fi mult mai aproape de realitate şi ar respecta şi criteriul cetăţeniei sub copertina căruia dispar şi distincţiile etnice. Oricum, localnicii îşi cunosc foarte bine unii altora obiceiurile şi pe cele bune şi pe cele foarte rele.

La Mânăstirea Bezdin

Ies din Sânpetru ca din Valea Plângerii. La numai câţiva kilometri, pe malul stâng al Mureşului, e o mânăstire mare sârbească unde trăieşte o singură călugăriţă, Maica Anghelina. Slujbele sunt oficiate de părintele Simion, pe care însă nu-l întâlnesc din cauză că obişnuieşte să se mai ducă în vizită pe la alte mânăstiri. Maica Anghelina are 80 de ani. Ştie limba slavonă veche, condiţie obligatorie ca să aparţină cinului călugăresc ortodox sârb. Maica e supărată pe un tip de la un ziar de scandal că a scris despre ea că se dă pe net toată ziua şi că posedă mult aur şi argint. Nu are decât un televizor vechi, iar metalele preţioase au fost odinioară în patrimoniul mânăstirii, dar acum nu mai sunt.

Cel mai probabil, tipul de la ziarul de scandal a luat informaţia de pe pliantul turistic, dar a omis să o dateze. Pridvoarele mânăstirii sunt pline cu ghivece cu muşcate albe şi roşii. Le-a adus o tânără kinetoterapeut din Arad. Sonia Maghiar a descoperit de curând liniştea mânăstirii şi vine frecvent aici. A strâns ceva bani şi a umplut mânăstirea cu ghivece cu flori. Maica Anghelina s-a bucurat, fiindcă o mai vizitează şi pe ea cineva. O priveşte pe Sonia cum udă florile, îi povesteşte despre cele sufleteşti, iar la plecare o conduce până la porţile mari de lemn ca de cetate, apoi se retrage în singurătatea ei monastică.

Nori de furtună se adună peste pădurile de sălcii din Lunca Mureşului şi peste câmpie. Pe dig, un căruţaş îşi biciuie calul ca să ajungă la timp acasă. Omul de la compa a legat platforma de mal, încalecă bicicleta şi pedalează grăbit. E ora 20 şi , potrivit programului, până dimineaţă la 8, nimeni nu mai trece de pe un mal pe altul. Dacă râul se va umfla din cauza ploilor, compa va rămîne la mal şi peste zi. Numai recipienţii de plastic, adunaţi din tot bazinul hidrografic, plutesc voioşi, tot mai în aval, capsule în interiorul cărora nu se află niciun mesaj. Petul e mesajul.

4 comentarii

  1. Bravo!

  2. Salut, practic ai refacut pasii unui reportaj lung de acum o luna si ceva pe unul din canalele TVR. Mai putin perte cu tricolorul. Caut si iti spun exact. Practic cu ei au vorbit mai mult cu el. Mi-a placut seninatatea lui. Zicea fara niciun aer vinovat (ca n-are d’aia si d’aia) “Imi iau hainele de la second hand”. Multumesc pentru text.

  3. Scuze am vazut acum tagurile. Era al lui Badita… Inca odata multumesc

  4. despre manastirea din Bodrogul Vechi de ce nu ati povestit nimic?