Cum am aterizat în București, în 2005

Cum am aterizat în București, în 2005

Mi-am adus aminte întâmplător, acum câteva minute, lăsând un comentariu pe facebook. Mă uit un pic în urmă și mă gândesc că, azi, n-aș mai avea curaj să fac la fel.

Am aterizat în București la începutul lui septembrie. Nu-mi mai amintesc data, dar știu că-mi luasem lichidarea de la ziar. Aveam fix un milion jumate în buzunar (la vremea respectivă, salariul minim – cu care eram plătit înainte de a pleca – era 300 lei).

Un văr de-al treilea venea cu viitorul cumnat în București. Ăla îl lua cu mașina. M-am lipit de ei. Primele două nopți, cred, le-am dormit la respectivul. Lucra prin ceva minister (cred că Interne) și își închiriase un apartament cu trei camere prin Titan. Primele două nopți pentru că atâta a stat văru-meu în București. Când a plecat, a trebuit să degajez și eu.

Teoretic, trebuia să stau vreo lună, până-mi găseam ceva de muncă și încasam prima leafă, la un alt văr. Unul care locuia în Vitan. Când am ajuns eu în București, ăla încă nu venise pentru că… a uitat să-mi spună că și-a mai luat niște zile libere și că ajunge peste două zile.

Peste două zile încă nu ajunsese. Și-a mai luat o săptămână. Mi-am luat bagajul (era o geantă mică, chestii de bază) și m-am oprit pe scările de la ieșirea de la metrou de la TNB. Contemplam între a vedea ce dracu’ e de făcut și luat bilet de tren înapoi.

Într-un final, m-am oprit într-un internet cafe de pe la Unirii, undeva pe Coposu, vizavi de capătul de la Zara. Pe vremea aia, blogul meu era pe weblog.ro, comunitate măricică, oameni cu care mai interacționasem cu vreun an în urmă, când venisem prima oară în București. Am expus situațiunea pe scurt.

Mă sună Ruxandra. “Băi, nu pot să te ajut, da’ diseară e o petrecere la Zully, dacă vrei, ne vedem”. Am mai sunat vreo doi oameni. Într-un final, am ajuns pe la Podul Grant. Am lăsat bagajul la Radu. În noaptea aia, n-am dormit.

Zully locuia la ultimul etaj al unui bloc interbelic de la Romană, spre Institutul Francez. Încăpeau în lift maximum doi oameni. Hai, trei, dacă te chinuiai un pic. Avantajul ultimului etaj era ieșirea pe terasă. Nu-mi mai amintesc cât am băut, pe cine-am cunoscut, ce muzică a fost, dar de dormit, n-am dormit. Am văzut însă răsăritul, dimineață, de pe bloc. Cu ceva alcool în mână.

Câteva ore mai târziu, mi-a lăsat Ioan un comentariu: “Băi, am eu loc la mine, dacă vrei, pentru câteva zile.” Un om căruia îi citeam blogul și care-mi citea blogul. Am stat la el vreo cinci zile, până a aterizat văru-meu în București.

M-am mutat la ăla. După o săptămână, mi-a zis (nu chiar foarte) subtil că poate ar trebui să-mi fac bagajul. Mi-am făcut bagajul. Intrase timpul în sac și luna se făcuse o săptămână. L-am sunat din nou pe Ioan. Am mai stat la el vreo două luni, până pe la sfârșitul lui noiembrie sau începutul lui decembrie, când m-am mutat în Tei, în “gazdă”, unde-am rămas vreo șapte luni.

“Gazdă” e un eufemism pentru “am un apartament cu trei dormitoare, mama paraplegică doarme într-unul, eu dorm în living, așa că le închiriez pe celelalte două la patru persoane, câte doi per cameră”. Mă rog, e ca și când aș fi stat într-un cămin studențesc. În fond, aveam 21 ani, era ca și când aș fi fost în anul doi de facultate. Ahm, chiar eram în anul doi de facultate.

Fun times. N-aș mai repeta.

Deși, dacă mă gândesc un pic, am cam repetat un sfert de situație la mutarea în Anglia. Nu pe toată pentru că lipsește jumatea cu neavut unde să dorm, nu trei sferturi pentru că n-a mai trebuit să împart camera cu încă o persoană. A durat vreo trei luni, primăvara trecută, până am găsit un apartament întreg doar pentru mine.

Sub o formă sau alta, chestiile astea și-au lăsat o oarecare amprentă. De exemplu, am mai multă încredere în străini decât în familia extinsă (de la veri primari, inclusiv, încolo) – în fond, m-au ajutat mai mult în momentul ăla patru oameni străini, din care doi nemaiîntâlniți până atunci. Când am aterizat în București, în 2005, Ioan avea pereți roșii în casă. În 2009, când am cumpărat apartamentul, mi-am făcut și eu vreo trei pereți roșii… (mă rog, nu cred că e neapărat vreo legătură, dar cine știe?, o fi fost ceva venit din subconștient). Și altele.

În fine. Trebuia să las chestia asta scrisă pe undeva, că se va pierde iar, la un moment dat, undeva prin străfundul memoriei.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. 1997. Sosit in Bucuresti la facultate. Prima saptamana, dormit la camin, la o fata cunoscută pe munte in vara anterioară. 15 lei buget zilnic. Dat afară pe motiv de lipsă intenții serioase. Alte două luni dormit la o prietena a ei, in friendzone. Dat afară pt ca isi găsise un prieten cu potențial mare. Restul primului an: loc in camin cumpărat de la un băiat din orașul natal, care avea garsoniera de la tatal parlamentar. Una din cele mai faine perioade din viata. 2019: următoarele 2 săptămâni – Airbnb in UK, până îmi găsesc ceva mai long term. Istoria are tendinta se repete, desi nu cred ca mai dorm pe jos.

  2. Cam la fel a fost si la mine in Timisoara, cu deosebirea ca eu am avut niciun ban ramas dupa ce am achitat caminul si fondul de rulment (de care nu stiusem cand imi calculasem bugetul).