Cum își fac rău singure societățile avansate

Citeam, săptămâna trecută, un articol despre meritocrație (via Vali) și mi-a sărit în ochi un fragment care m-a pus un pic pe gânduri. Articolul – lung – e despre cum, din dorința de a integra mai mulți oameni, se ajunge într-un punct în care o clasă socială devine dominantă și ajunge să dețină puterea în detrimentul celorlalte.

Pe scurt, meritocrația, așa cum e prezentată în textul ăsta, e o clasă socială care, în aproximativ o sută de ani (ba chiar mai puțin), nu doar că a distrus aristocrația, ci a devenit ea însăși noua aristocrație. În fine, fragmentul relevant e ăsta:

Unlike meritocracies, aristocracies can put actual content into their curricula—not just academically, but morally. Every aristocracy has an ethos, and a good ethos will balance out the moral faults to which that aristocracy is prone. The upper-class WASPs [White Anglo-Saxon Protestants – n.m.] who constituted “the Establishment” in twentieth-century America were very rich; so they instilled in their children a Puritan asceticism. The Whig grandees of eighteenth-century Britain, who were the opposite of ascetic, cultivated a spirit of usefulness to check their tendency toward idleness. The besetting sin of the current elite seems to be arrogance, both moral and intellectual, with humorlessness a close second. To address the first, their acculturating institutions might try putting greater emphasis on humility—and they may find that learning how to laugh at themselves is one way this virtue can be acquired.

Ca să-l rezum, aristocrația are, prin tradiție, o serie de valori la care aderă. Aristocația actuală, elitele din prezent, par să n-aibă. Acum, evident, lucrurile sunt discutabile și interpretabile. Un socialist ar putea să-ți spună că-i din cauză că bogații sunt nemernici, un conservator ar putea să-ți spună că e din cauză că trăim într-o lume fără dumnezeu șamd., dar e irelevant.

Citind articolul ăsta, am încercat să mă gândesc cum ar fi dacă aș candida, să zicem, la un post de consilier local la mine-n sat. Ce aș schimba? Și am stat ceva și m-am gândit și am ajuns la concluzia că n-aș avea ce mare lucru. În cel mai bun caz, aș încerca să eficientizez niște procese existente.

Și cam așa m-a izbit: când lucrurile funcționează prea bine, mai ales în momente de reașezare a valorilor, oamenii își inventează noi și noi probleme, care de care mai tâmpite. Dacă avem reguli și sunt aplicate și totul funcționează, trebuie să găsim, cumva, un nod în papură din cauză că ajungem să ne plictisim prea tare.

Aș avea și vreo două exemple, dar îmi sar în cap cruciații corectitudinii politice. În orice caz, sunt din categoria asta, în care lumea ajunge să nu mai gândească și să presupună ce-i mai rău din start. Da’ tre’ să citiți articolul ca să-nțelegeți la ce mă refer.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

5 comentarii

  1. #whitepriviledge

  2. Suntem intre doua ere. Mi se pare normal sa existe o aristocratie fara valori; o vad ca o stare intermediara, care emerge fix din fenomenul de “everything is open for debate”. Stiu ca e tare inconfortabila starea asta, dar sunt optimist ca o sa se cristalizeze lucrurile la un moment dat.

    Eu vad multe probleme noi de atacat, si nu inventate din plictis ci pentru ca nu exista solutii preambalate venite de la generatia din urma: educarea copiilor cu tableta in mana (bunica nu are ce sfaturi sa dea), protejarea identitatii digitale de la furt sau invazie, aducerea legislatie, cu totul, la prezentul digital, in plus, deja cunoscutele clisee cu automatizarea si prima generatie care schimba atatea joburi intr-o viata.

    Eu zic ca rezolvarea lor o sa aduca si un set de valori noi, care se vor sedimenta, dar in timp.

  3. “aristocrația are, prin tradiție, o serie de valori la care aderă” Looooooool
    Care-s valorile la care aderau marii măcelari aristocrați ai lumii, ca de exemplu Leopold?
    https://allthatsinteresting.com/king-leopold-ii-congo
    Știu ce-o să zici, aristocrații de azi nu sunt ca aristocrații de ieri…
    ps : a propos de meritocratie, https://www.google.com/amp/s/amp.theatlantic.com/amp/article/594760/