Cum să jigneşti un cîine

lupu

Cel mai urît mod în care poţi să jigneşi un cîine e să-i spui unui om că e “un cîine”. Un om n-o să fie niciodată în stare să iubească un om aşa cum o face un cîine. Şi n-o să fie niciodată în stare să-i ia apărarea sau să sară pentru el, să moară pentru el aşa cum ar face un cîine. Şi nici n-o să fie niciodată în stare să ierte aşa cum o face un cîine.

Ştiu, e eterna placă: dacă n-ai avut un cîine, nu ştii cum e. Dar e adevărată. Şi da, ştiu şi placa cealaltă, cu cîinii vagabonzi şi, în majoritatea cazurilor, sînt de acord. N-au ce căuta pe străzi, se sălbăticesc, nu mai sînt cîini, devin mai degrabă lupi dacă n-au stăpîn. Însă cîinii au ceva ce oamenilor, în general, le lipseşte. Empatia.

Vara trecută, Lupu simţea pe propriile oase ce-s alea ciocuri pe coloană. Cîine bătrîn, aproape 15 ani, ciobănesc german decolorat, bejuliu. Cu un an înainte, era ditamai matahala de cîine. Dacă se ridica pe picioarele din spate, era aproape cît mine. Aproape 50 de kile de cîine. Între timp, a slăbit, iar boala specifică rasei nu l-a iertat. Îi pica fundul. La propriu. Abia se ţinea pe picioarele din spate. Cine-a avut ciobănesc ştie. Am băgat în fundul lui – iarăşi, la propriu -, cred, cîteva sute de euro. Veterinar, infiltraţii, pastile peste pastile, vitamine.

Într-o seară, îl scosesem la plimbare. Timp de 14, 15 ani, a fost un soi de şeful cartierului. Ar fi mîncat orice cîine îi ieşea în cale. Testosteron pîn’ la cer şi-napoi. N-a reuşit să-l “capseze” nici un cîine din zona, dar el a reuşit să lase cîteva găuri în urechile altora. Ce-i drept, cînd ai ditamai animalul în putere, nu poţi să-l struneşti ca lumea, mai ales dacă celălalt cîine e liber şi ţine morţiş să facă scandal. Oricît ai trage de lesă, uneori e mai puternic decît tine. Ş-apoi, regrete n-ai cum să ai, că, vorba românului, “decît să moară mama, mai bine să moară mă-ta.”

Lupu m-a acceptat rapid, nu ştiu dac-a lătrat de cinci ori la mine. N-a reuşit niciodată să atingă vreun cîine cît l-am scos eu. A fost ascultător, s-a enervat cînd nu-l lăsam să-i mănînce, horcăia, dar se calma repede. N-a trebuit să alerg după el ţinînd de lesă. Era suficient să mişc degetul arătător spre stînga, pe lesă, ca să ştie că mergem spre stînga. Sau spre dreapta. Ştia cînd să se oprească şi să mă-ntrebe din priviri de ce ne oprim.

În seara aia, îi pica fundul din douăzeci în douăzeci de metri. Am trecut pe lîngă cel puţin trei cîini ai cartierului, fără stăpîn. Sau, dimpotrivă, cu cîteva sute de stăpîni. Altădată, ar fi sărit pe el să-l mănînce, dar nu şi atunci. Nu ştiu sub ce formă, într-un mod ciudat, l-au lăsat în pace. S-au uitat lung şi au plecat. Ori s-au uitat lung şi au pus capul pe labe. Într-un mod ciudat şi, poate, stupid, i-au simţit suferinţa şi nu l-au atacat. Şi, zău, avea nişte dureri crunte.

Şi nu spun lucruri mari, căci n-ar fi fost prima oară cînd aceiaşi cîini ar fi sărit la el. Şi singurul motiv pentru care n-a ieşit cu scandal e că aceiaşi cîini mă cunoşteau pe mine, iar eu am urlat la ei să plece, în timp ce Lupu nu ştia cum să rupă lesa, să-i mănînce. Cu greu, dar i-am ocolit de fiecare dată. Şi totuşi, timp de vreo două săptămîni, l-au lăsat în pace, l-au simţit slab şi, cred eu, i-au simţit durerea.

Un cîine bătrîn suferă din multe puncte de vedere. La fel ca în cazul oamenilor, apare cataracta. Într-un fel, faptul că era aproape chior a fost un lucru bun în ultimii doi ani, că nu mai vedea la distanţă alţi cîini şi puteam să-i ocolim. Nu mai vedea nici mîţele din cartier, dar ale dracului pisici, le mirosea rapid. S-ar fi băgat sub maşini imediat, să le croşeteze repede blana.

În ultimii şase ani, a fost un prieten credincios şi o fiinţă care se bucura să mă vadă indiferent că lipseam un minut sau o zi. Şi-mi pare rău că n-am învăţat mai repede că, dincolo de nevoia de se pişa pe toţi stîlpii şi de a lăsa soldăţei pe unde-apucă, bucuria unui cîine e aceea de a ieşi la plimbare cu stăpînul. Am învăţat asta în ultimul an, văzîndu-l cum ţopăie cu ultimele forţe cînd puneam mîna pe lesă. Puteam, la fel de bine, să-l scot pe balcon, să spăl după el. Bucuria lui nu era asta, ci aceea că iese, că e băgat în seamă.

Oamenii, în marea lor majoritate, nu-nţeleg cîinii. Nici nu-şi bat capul. Cîinele e animalul care păzeşte. De fapt, cîinele e animalul care, atunci cînd eşti trist, vine şi-şi pune botul pe genunchiul tău şi te-ntreabă din priviri cum poate să te-ajute. Oricît de rău i-ar fi, cît de bolnav, se va ridica de jos atunci cînd te vede şi va veni la tine. Va plînge cînd îi e rău şi va tăcea atunci cînd vei veni la el, îţi va arăta că e puternic, că nu vrea să te supere, că poate să le ducă pe toate.

În cele mai multe dintre cazuri, oamenii sînt mai proşti decît cîinii. Un cîine e un etern copil. În cele mai multe dintre cazuri, înţelege ce zici doar uitîndu-se la faţa ta. Sau din tonul vocii. Nu trebuie să ştie cuvinte pentru a pricepe cînd a făcut ceva bine sau cînd a făcut ceva rău. Dincolo de orice, un cîine ştie să citească emoţiile. Şi o face mai bine decît orice alt animal. E fericit cînd eşti fericit, îi plac oamenii care-ţi plac atunci cînd nu îi miroase drept dubioşi – şi, de cele mai multe ori, un cîine nu se înşală – şi e trist sau deprimat atunci cînd tu eşti trist sau deprimat. N-o să vezi mîţă care să se poarte aşa. În cel mai fericit caz, o pisică o să-ţi întoarcă fundul şi-o să înceapă să se spele, că are treabă, asta dacă nu-ţi arde nişte gheare, scurt, că n-o bagi în seamă sau c-o plictiseşti cu atîta alintat.

Fireşte, Lupu m-a enervat de nu ştiu cîte ori. El voia ceva, eu nu voiam. Deh, cîine cu personalitate. Mai ales cînd n-aveam chef să-l scot la plimbare. De cele mai multe ori, însă, cînd l-am scos din casă, am avut privilegiul de-a nu mă gîndi la nimic. Or, asta se întîmplă extrem de rar, să nu mă gîndesc la nimic. Să iau o pauză de la orice. Şi n-am priceput lucrul ăsta decît prea tîrziu.

Dar dincolo de momentele de nervi, de arătat degetul – căci aşa l-am făcut să asculte, cu cîte-un deget peste bot, cît să-l usture un pic, fără bătaie, doar să ştie că nu-i bine -, cînd îşi pleca repede capul şi clipea des, doar-doar nu l-o ustura din nou, sînt atîtea momente în care m-a făcut să fiu mai bun. Zău, cît de mult poţi să rîzi uitîndu-te la un cîine care latră la tine, supărat că nu-i dai morcovul crud, pe care-l ţii în mînă, după care băleşte cu-atîta poftă? Şi cît de des vezi un cîine mîncînd ceapă roşie şi uitîndu-se satisfăcut la tine? Sau chestii iuţi pe care nu le-ai mînca tu, darămite el, care strîmba din nas la parizer sau la salamuri scumpe, drept dovadă că nu-s tocmai sănătoase?

Cînd vine vorba de cîini, oamenii sînt proşti. Nu-i înţeleg şi nici nu-şi bat capul. Pentru mulţi, cîinele trebuie să stea în lanţ şi să rabde de foame. Apoi se miră că un cîine, hrănit o singură dată pe zi cu un colţ de mămăligă mai mic decît pumnul, muşcă un copil care-i arată o gogoaşă. Cîinele nu e doar o armă de autoapărare, e un etern copil care are nevoie de atenţie. Care are nevoie să-i spui cînd face un lucru bun şi care trebuie să ştie, fie şi cu un deget peste bot, că greşeşte. Cîinele trebuie să-şi ştie locul într-o familie. Nu trebuie cocoloşit, dar nici nu trebuie ignorat. E parte din familie. Iar cine nu înţelege asta e, pur şi simplu, ignorant, ca să nu spun că e chiar idiot.

Da, unii sînt geloşi, au nevoie de mai multă atenţie. Dar dincolo de orice, instinctul lor spune că trebuie să apere, nu să atace. Şi dacă-i bagi măcar un pic în seamă, vor şti să se mulţumească şi cu puţin. Iar aruncatul unei bucăţi de mămăligă nu-i suficient. Sînt nişte eterni copii, vor să se joace, vor să fie recompensaţi şi vor să fie băgaţi în seamă.

Lupu era bătrîn. Abia se mai ţinea pe picioare şi făcea pe el. Nu mai făcea distincţia dintre nevoie şi durere. Şi ştiu că am procedat corect. Dar asta nu înseamnă că nu mă simt cumva vinovat c-am plătit pentru o injecţie care i-a curmat suferinţa. Se chinuia. Ajunsese să se dea cu capul de gresie. I-am băgat piciorul sub cap, să nu-l mai doară. S-a uitat lung la mine, parcă zicînd “repară-mă sau omoară-mă, că nu mai pot.” De reparat, oricît mi-aş fi dorit, nu mai aveam nici ce, nici cum. Şi a-nţeles. Şi cred că, pentru prima dată în viaţa lui, nu i-a fost frică de veterinar. N-a comentat, n-a făcut scandal, n-a lătrat, n-a mîrîit la nimeni. A înţeles şi-a acceptat. Cred că se săturase.

A trecut un pic mai bine de-o lună de-atunci. Şi da, mi-e dor de el. E fiinţa de la care am învăţat despre viaţă mai mult decît am învăţat de la 99% dintre oamenii pe care i-am cunoscut. Şi nu, nu ţin minte ziua şi nici nu-mi doresc să ştiu care-a fost aceea, vreau doar să cred că îi e mai bine decît acum o lună şi ceva, cînd se chinuia.

PS: N-am scris atunci din cauză că ar fi fost un text patetic. Nici de la textul ăsta n-am mari pretenţii, dar măcar e mai lucid. Revăzusem clipul de mai jos. N-o să vedeţi vreodată o mîţă care să fie aşa. Dacă vă permiteţi, nu ezitaţi să adoptaţi un cîine. Fie el şi vagabond.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

8 comentarii

  1. Cred ca asta e cel mai bun text citit anul asta si pot spune ca mi-a ajuns la suflet.
    Am doi caini in familie, unul are in jur de 11 ani si am crescut odata cu ea. Nici nu vreau sa ma gandesc cat de greu imi va fi cand va trebui sa ma despart de ea.

  2. Cred ca ai facut bine gindidu-te la binele ciinelui si nu la al tau. Am trecut si eu prin experienta eutanasierii unui ciine care suferea foarte mult si pe care nu il mai puteam ajuta in niciun fel. Ne-am gindit sa ii fie lui bine si am trecut peste durerea unei asemenea hotariri. Si l-am plins timp indelungat ca pe un membru al familiei pentru ca facea, efectiv, parte din familie.

  3. Chiar daca ti-a fost greu, ai facut ce trebuia. Durerile sunt cumplite. Am trecut si eu prin acelasi lucru. Au trecut 8 ani de cand s-a dus Tod, dar tot imi e dor de ea…

  4. Alex, mi-au dat lacrimile citindu-ti articolul. Imi pare rau ca s-a intamplat asta, din pacate cainii nu traiesc macar 40 de ani, sa apucam si noi sa ne bucuram cu adevarat de prezenta lor.

    Am si eu doi acasa, ambii sunt deja batrani. Unuia ii tremura deja picioarele, deci nu stiu cat mai tine, Junior este de o jumatate de an pe medicatie pentru insuficienta cardiaca. Ma gandesc cu groaza la momentul cand va trebuie sa luam o asemenea decizie si vreau sa cred ca vom fi suficient de maturi incat sa ne gandim la suferinta LOR si nu la a noastra, ca ii pierdem :(

  5. Mi-au trebuit 11 ani sa trec peste moartea unui caine si sa imi iau altul. Am crescut cu caine de la 5 ani, acum sunt la al 4-lea (intotdeauna doar catele) si am avut – si inca mai am – multe de invatat de la ele. Acum fetita mea creste odata cu labradoritza noastra Alka si nu rade la nimeni cu atata pofta cum rade la catel…

    Frumos text, dar mi s-a pus un nod in gat.

  6. posesor și iubitor de pisici, te înțeleg și’ți sunt, cu gândul, alături!

  7. 14 septembrie 2012. Sara, setter irlandez. 16 ani.
    Acum am un golden de 10 luni, Lisa II.
    Mi-e dor de Sara în fiecare zi.

  8. Cand stateam pe trepte la vreo 8 ani si plangeam cu capul pe genunchi, catelusa mea a venit si m-a lins pe mana. Ce spuneti de asta..?