Dansînd în ploaie

Mi-aş dori, uneori, să-mi amintesc cum o chema pe profa de fizică din liceu. Făcusem, printr-a unşpea, un site al clasei, l-am găsit prin Web Archive, dar degeaba. N-am găsit decît un singur nume de profă de fizică, dar nu al celei care ne făcuse zile fripte. Eram profil de ştiinţe sociale, celebra prescurtare “ISS” a vremii, doar că fără “i”-ul din titulatură, căci era primul an cu noua denumire. Or, “SS” era uşor dubios, căci suna a serviciu secret nazist.

Îmi amintesc, ocazional, verdele primei toamne la liceu, cămaşa mea de blugi, parcul dinspre stradă, în care pierdeam orele de matematică atunci cînd proful urla, din toţi rărunchii, “Afară!, crocodililor!“, căci nu-i plăcea deloc gălăgia, şi unde trăgeam cu ochiul la noile colege: Adina, Alice şi Lavinia, ultima fiind colega din faţă, banca a doua dinspre uşă, de altfel, şi cea care, împreună cu Oana, m-au învăţat să fumez, la chioşcul din spatele liceului.

Într-o bună dimimeaţă, să tot fi fost prin clasa a zecea sau a unşpea, cînd schimbasem anexa, cerul s-a răsculat împotriva căldurii de mai ori de început de octombrie, căci nu-mi mai amintesc exact. A început scurt, curat, apoi a turnat cu butoiul, cu stropi mari şi plini, care-au înnegrit asfaltul în cîteva minute. În mijlocul curţii, era ea, fata profei de fizică, extrem de veselă, cu mîinile întinse-n laterale, învîrtindu-se, dansînd în ploaie, ca şi cînd restul lumii nu exista.

Era mai mare ca mine cu un an sau doi, relativ mică de înălţime, slabă, şi “uşor dusă.” Am zis, atunci, că trebuie să fie un pic nebună: este, totuşi, singura dementă care se învîrte-n ploaia rece şi pare că-i mai şi place. În fond, trebuie că seamănă cu mă-sa, căci profa de fizică, cea de care încercam să ne ferim fie făcîndu-ne mici, în timpul orelor, fie chiulind responsabil ca orice licean, era “nebuna,” un renume pe care şi-l cîştigase în vreo douăzeci de ani de predat fizică şi chimie, atît prin şcoli generale, dar mai ales prin licee.

Într-un fel, renumele nu era cîştigat chiar pe nedrept. Profa de fizică locuia, totuşi, în blocul din spatele blocului meu şi era cam singura, dacă nu din oraş, cel puţin din cartier, care, la ora şase şi jumătate dimineaţa, indiferent că era vară sau iarnă, în fiecare zi, mai puţin în cele de concediu, asculta Beethoven la maximum, cu geamurile apartamentului de la etajul al patrulea larg deschise. Căsătorită tot cu un profesor de fizică, ce părea, în ochii lumii, “mai normal,” aveau doi copii: pe fiica cea mică, fata de dansa în ploaie, şi un băiat mai mare, despre care ştiam, din generală, că studia în Statele Unite, ceva fizică atomică, şi despre care circulau zvonuri, la prezentul liceului meu, că ar fi ajuns pe la NASA.

Zvonuri sau nu, familia profei de fizică nu era formată din fitece posesor de IQ mediu, ba dimpotrivă. Şi cum se zice că genialitatea se plăteşte, într-un fel, se explică şi de ce profa de fizică, posesoarea unui ceas Doxa auriu, de-a dreptul imens, era considerată, la pachet cu întreaga familie, o nebună. Este şi ăsta, dacă vreţi, un compliment, chit că nu unul tocmai măgulitor.

Vreo zece ani mai tîrziu, în prezentul meu, actual, îmi dau seama că luăm unele lucruri, pe care nu le înţelegem, drept nebunii, idioţenii, cretinisme. Poate că, de fapt, nici nu ne este dat să le înţelegem. Poate că, în loc să încercăm să înţelegem unele lucruri, ar trebui, pur şi simplu, să le acceptăm şi atît. Uneori, n-ai nevoie de muzică pentru a dansa, fie şi în ploaie.

1 comentariu

  1. Profilul era Istorie, Stiinte Sociale – iata cum “I” prinde sens! Spor in ceea ce faci, Iulia.