De ce facem tone de poze?

E un articol simpatic în Forbes despre motivele pentru care, în ziua de azi, se fac atât de multe poze, că se estima că numărul lor, doar anul trecut, ar fi depăşit vreo trei trilioane. Deci, de ce?

Problema autorului e că porneşte de la răspuns ca să arunce o întrebare şi nu de la întrebare ca să găsească un răspuns. El zice cam aşa:

În loc să fim prezenți în moment, ne gândim la cât de populară va fi imaginea, la setări și filtre. (…) Odată cu social media, nu mai fotografiem pentru noi, ci pentru follow-eri. Începe să conteze mai puțin experiența și mai mult instant sharingul.

Asta e cea mai banală explicaţie posibilă. E ca acum 12 ani, când, întrebaţi de ziarişti de ce-şi fac oamenii blog, psihologii ziceau că ori sunt nişte narcisişti, ori nişte deprimaţi.

Adevărul e că lumea se schimbă. Acum 20 ani, când n-aveai cameră pe telefon, strângeai bani ca să-ţi cumperi o maşină. Azi, importanţa maşinii personale în viaţa de zi cu zi, în viaţa unui individ, a fost luată de altceva.

Deja ştie toată lumea clişeele cu “milenialii nu vor să cumpere produse, vor să cumpere experienţe”, dar adevărul e următorul: “milenialii” nu-şi permit să cumpere produse (în sensul de “produse” care mişcă economia, produse precum case/apartamente şi maşini), cel puţin nu la fel ca acum 20 ani – şi nu mă refer la România.

Lumea s-a schimbat, economia s-a transformat, piaţa muncii e complet diferită, veniturile sunt complet diferite (nu m-apuc să mai caut link-uri, dar în termeni de evoluţie a salariilor, valorile ajustate la inflaţie arată că lefurile n-au mai crescut – cel puţin prin State – de vreo 30 ani, pe când preţurile…).

Or, în condiţiile date, se schimbă şi raportarea la statutul social. Nu te mai lauzi cu câţi cai-putere ai, ci cu homarul din farfuria servită în nu-ştiu-ce cârciumă. Nu-ţi mai iei maşină, îţi iei iPhone.

Dar până şi ipoteza asta are toate şansele să fie greşită. Pentru că, dacă ai întreba un psiholog, sigur ţi-ar spune că oamenii care-şi pun selfie-uri şi postează poze cu mâncare sigur sunt fie nişte narcisişti, fie nişte deprimaţi/frustraţi etc.

De fapt şi de drept, bănuiala mea e că vorbim de un shift cultural pe care încă nu-l înţelegem, adaptat timpurilor şi tehnologiilor, vremuri în care telefonul este prelungirea mâinii. Dar omul e un animal adaptabil, oricât de mult i s-ar cânta prohodul cu fiecare ocazie.

Putem să intrăm şi-n discuţii despre homo videns şi viziunea lui Sartori (pe jumătate greşită, după părerea mea) despre rolul imaginii în viaţa oamenilor, dar n-are sens. Imaginea, în ziua de azi, nu mai are doar rolul de a documenta sau de a păstra nişte amintiri, ci se desfăşoară pe mult mai multe paliere cognitive.

De ce facem tone de poze? În primul rând, pentru că putem. În al doilea rând, pentru că e un mijloc de comunicare extrem de facil, generat de modul în care a evoluat tehnologia.

Acum 40 ani, ca să comunici cu cineva, trimiteai scrisori (în România, când stăteai la coadă doi ani pentru un număr de telefon). Acum 15 ani, formai numărul pe un telefon cu roată şi sperai ca celălalt să fie acasă. Acum zece ani, dădeai bipuri pe mobil şi scurtai conversaţia cât mai mult ca să plăteşti cât mai puţin.

Acum şapte-opt ani, nici nu te mai oboseai să scrii mail-uri sau să suni, ci trimiteai SMS-uri, că scăpai mai repede.

Comunicarea în sine s-a limitat substanţial în ultimele două decade. Nu-mi dau seama dacă vorbim de o tendinţă a oamenilor de a se închide în ei sau dacă, dimpotrivă, încep să prefere discuţiile faţă-n faţă. Dar, în orice caz, e o schimbare semnificativă de comportament.

Fotografia în sine e un mijloc de exprimare, ba mai mult, e un mijloc de comunicare şi mai simplificat decât SMS-ul. Nu mai trebuie să dai un mesaj să spui “sunt bine”, ci pui o poză pe Facebook de pe unde te afli.

Nu m-apuc să dezvolt şi partea legată de emoji, că deja complic aiurea discuţia.

De ce facem tone de poze? Pentru că e mai simplu aşa. De aia. Orice altă explicaţie psihologico-antropologică pe care o veţi vedea în următorii doi-trei-cinci ani trebuie luată cu lămâie. Mai durează un pic până se prind cercetătorii care-i de fapt adevărul, până ies din paradigmele şi bias-urile proprii.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

7 comentarii

  1. E bine si cu pozele, dar despre scandalul national Trust Tv imbarligat cu DNA, bani negrii pt. campania electorala 2009, dosare fabricate la ceas de amantlac, acelasi Trust Tv anti-corupt datator de mita si conspirand impotriva unui concurent pe piata media pt. a-l suprima, procurori mafioti care(sanchi) ne protejeaza de coruptie……nimic, nimic??

  2. Eu ii fac juniorului sute de poze saptamanal pe care nu le public nicaieri si nu le fac pentru ca vreau sa ma laud ci pentru ca pot sa-i creez o serie de amintiri pe care parintii mei n-au avut posibilitatea sa le stocheze cumva.
    Cred ca inainte de toate pozele astea ne ajuta in primul rand sa compensam un handicap pe care-l avem ca fiinte si anume acela de a tine minte experientele placute. La nivel psihic suntem predispusi sa stocam mai degraba experientele traumatizante decat cele placute.

  3. @Pamfil: cred că ai greşit blogul pe care să întrebi. Eu n-am nici cea mai vagă idee ce e Trust TV.

  4. Esti un fel de Mucushor Dan, n-ai vazut, n-ai auzit despre cardasia RCS&RDS cu DNA, nici despre lovingurile Lulutei……sa mai continui?
    Cumva am impresia ca locuiesti in Noua Zeelanda. Succesuri.
    In rest….coruptii, ciuma rosie, la puscarie……ciordeanu….dna scapa tara de burgheji….ana pauker si cu dej.….medicamente….varanu’….soros e bun ca ne da bani.…..altfel am muri de foamete….sa-i prostim pe romani….penalii….penalii…..bai, acesta, cate impozite platesti tu anual statului Roman??
    Aii?

  5. Am câteva fotografii făcute de şi împreună cu părinţii mei, aşa cum am obişnuitele fotografii cu clasa. Trebuie să mărturisesc că-mi sunt dragi, mult mai dragi decât sutele de “poze” pe care le fac acum. Dar, nah, trebuie să faci ceea ce trebuie să faci, nu?

  6. @Pamfil: oh, abia scăpasem de postaci, de juma’ de an, iacătă că s-au întors. Hai, pa.

  7. Pai, ne transformam! Avem nevoie de recunoastere si nu mai agatm de coliba cate o blana de urs ucis cu mainile goale ci punem pe perete o poza, zece mii, cu locurile unde am ajuns, cu mainile goale.