despre interviuri

Ziceam in insemnarea despre interviuri ca trebuie sa revin cu niste detalii legate de ce poate si ce nu poate sa lase un jurnalist intr-un text care urmeaza sa fie publicat in presa scrisa. Ei bine, o sa scriu pe scurt cam ce si cum. Fireste, sint doar parerile mele, personale. Problema e ca nu am acum exemple la indemina, asa ca o sa scriu din ce imi aduc aminte.

In principiu, la fel ca si celelalte articole de presa, un interviu este obiectiv. Cel putin teoretic. Pe de alta parte, este subiectiv in functie de intrebarile pe care jurnalistul le adreseaza interlocutorului. Personal, nu fac teorie pentru ca, oricum ai da-o, teoria nu iti spune decit in linii mari cu ce se maninca, in practica fiind cu totul altceva. Asadar, si interviurile pot fi clasificate in mai multe tipuri. Dar n-o sa scriu nici despre asta.

Ce nu ar trebui sa apara intr-un interviu sint intrebarile timpite. Din pacate, in presa centrala nu este nimeni care sa editeze ineptiile unora. Prin urmare, intra tot felul de intrebari prostesti cu raspunsuri pe masura. Adica raspunsuri in care se vede pe fata ca reporterul e luat la misto. Sau, si mai rau, e facut prost. Ceva mai voalat, dar poti sa iti dai seama si singur. Ei bine, asta este motivul pentru care n-o sa inteleg niciodata de ce unii ziaristi isi dau singuri cu toporu’n genunchi (asta ca sa nu amintesc nimic despre tesla) si lasa tot.

Din punctul meu de vedere, asa cum editezi orice comunicat de presa atunci cind il transformi intr-o stire, asa cum iei numai ce e important dintr-o declaratie in momentul in care o introduci in text, acelasi lucru trebuie sa il aplici si in cazul interviurilor. Spre exemplu – ca pina la urma am gasit, Andrei Udisteanu, in Suplimentul de Cultura. Citam:

Cum era viata lui Andrei Gheorghe inainte de radio?
Auzi… tu crezi ca intrebarile astea-s destepte? “Maestre, ce parere aveti despre viitor”… Vorbeste normal cu mine si o sa-ti raspund si eu normal.

That’s a no no. De ce? Pentru ca in momentul in care a publicat asta, intervievatorul s-a facut de rahat in fata cititorului. Iar Gheorghe spune foarte bine partea cu Maestre. Odata pentru ca i-a dat peste nas, a doua oara pentru ca, din tot interviul, reiese ca Udisteanu este un soi de copil care il intilneste pentru prima data pe Mos Craciun si geme de admiratie si respect.

Vocea reporterului trebuie sa isi faca simtita prezenta. Problema e ca nu toti pot sa isi faca simtita prezenta, in contextul in care exista oameni moi. Reporteri pe care interlocutorii ii trimit la plimbare. Nu e deloc usor sa te impui in fata interlocutorului. Legitimatia nu te face nici ziarist si nu ii face nici pantalonii celui din fata ta sa tremure. Ca sa faci un interviu, iti trebuie in primul rind personalitate. Pentru ca personalitatea ta trebuie sa fie mai puternica decit cea a intervievatuui. Un jurnalist nu poate fi decit rau atunci cind pune o intrebare. Daca nu esti rau, daca nu esti incisiv, daca nu esti agresiv, esti moale. Caz in care interlocutorul te face praf. Caz in care ai un material ratat.

In cazul in care ai inregistrarea cu un interviu in care nu stiu ce nene ti-a dat niste raspunsuri misto, dar s-a luat si de tine si te-a cam facut tocanita in unele cazuri, exista o solutie. Daca intrebarile tale sint proaste, ai o sansa sa salvezi materialul: reformulezi intrebarile. Nu se supara nimeni si nici nu o sa isi dea seama careva ca, de fapt, nu alea erau intrebarile originale. E drept ca poate parea un pic ciudat pentru unii, dar nu e un procedeu care sa nu se practice. Dimpotriva, se practica in draci. Pina la urma, important este ceea ce spune omul, intrebarile reprezinta doar punctul de plecare. Preferabil este, totusi, ca reporterul sa puna intrebari destepte si sa le formuleze pe masura.

O alta chestiune care ar trebui avuta in vedere este comasarea raspunsurilor. Nu poti sa lasi in text, ca in interviul cu Andrei Gheorghe din Suplimentul de Cultura, doua intrebari care conduc la acelasi raspuns. Respectiv “l-ati intrebat vreodata pe Vintu despre FNI?”, “da”, “si ce raspunde?”. E stupid. E mult mai simplu sa lasi doar prima intrebare, iar dupa “da” sa vii cu continuarea. Personal, pot sa inteleg ca lui Udisteanu i s-a parut o discutie delicioasa. Gheorghe e un tip destept si stie sa vorbeasca. Problema e ca eu mi-s mai al dracu’ si vad, inainte de toate, ce are de spus reporterul. Iar reporterul, in cazul de fata, nu are nimic de spus. Nu transmite nimic.

Din acelasi ciclu al greselilor in interviuri fac parte si frazele in care se induce raspunsul. Gen: si dumneavoastra ati lasat sa treaca trenul si nu v-ati asezat in fata lui sa-l opriti. Moment in care, nelasindu-l pe om sa isi termine ideea, el spune sec: da. Astfel de replici nu fac decit sa plictiseasca cititorul.

Cu siguranta ar mai fi de spus. Revin pe masura ce imi aduc aminte.

5 comentarii

  1. Maestre,

    Acestea sint doar “pararile matale personale”.
    Fireste, imi permit sa nu fiu de acord cu ele.
    O sa il anunt pe stimabilul Udisteanu sa isi dea si dumnealui cu parerea.
    Poate domnia sa o fi de acord.
    Ziua buna.

  2. maestre, sint total de acord cu dumneavoastra :)
    fiecare are dreptul la propriile pareri. eu doar dau exemple de ce nu ar trebui sa apara. e drept, s-ar putea sa fie greseala mea ca am dat ca exemplu un interviu de supliment cultural saptaminal, in masura in care ma refeream la un interviu de cotidian. probabil ca nu e acelasi lucru. desi eu tind sa cred ca profesionalismul trebuie sa fie la fel peste tot.
    matale nu crezi?
    o zi buna, asemenea :)

  3. Drept lamurire, putina bucatarie interna:

    “Ne-am pus si noi problema” intrebarii si raspunsului pe care le-ai citat si am hotarit cu intentie sa ramina. Ilustrau mai bine genul de “personaj care este “A.G.”. Sint absolut sigur ca nu intra sub sfera “profesionalismului”. Eu de altfel nu cred in cliseul-cheie: “profesionalism”. Cred in normalitate. O normalitatea pe care as dori-o generalizata…

  4. sint total de acord cu ce zici tu, numai ca sint chestii care trebuie evitate. nu de alta, da’ eu am perceput materialul asa cum am scris mai sus. adica, intr-un cuvint: maestreee… chestie care nu e de preferat, din punctul meu de vedere. cum ziceam intrebarile pot fi oricind reformulate sau pur si simplu sterse. ideal este ca reporterul sa nu se umple de bafta. eu l-am vazut foarte aplecat pe Udisteanu. stiu ca lucreaza si la EVZ, dar asta e mai putin relevant. personalitatea lui AG putea sa reiasa la fel de bine si dintr-un interviu bine structurat si cu intrebari ca lumea. atita tot.

  5. Cu Andrei Udisteanu sint sigur ca o sa discuti singur aceasta “problema”. Transmite-i salutarile mele. O fi luat interviul in genunchi? Eu nu imi dau seama. Pina una-alta A.G. – are carte la noi si “let me quote” Dilema Veche

    Ahh… nu au incarcat inca pe site ultimul nr. E o dedicatie pentru maestrul A.G. la “cu ochii-n 3,14”.