Despre şefi, şefei şi şefisme

Am trecut prin toate. Am avut şefi, am avut şefei, am fost pe post de şef, am întîlnit şefisme şi le-am avut şi eu pe ale mele. Ce-am învăţat? Că, atunci cînd ajungi să conduci o echipă, pui în practică ce ai învăţat de la cei care ţi-au fost şefi. Personal, trebuie să-i mulţumesc lui Mihai, primul şef pe care l-am avut, că de la el am învăţat tot ce ştiu.

Eu, şeful

Dacă e vreo chestie cu care pot să mă laud, atunci pot să spun că există oameni care au învăţat ceva de la mine. Şi mă refer strict la partea de meserie. Te simţi bine cînd auzi că cineva pe care l-ai învăţat să scrie un jeg de ştire a ajuns în televiziune sau într-un important post de radio, dar mai ales cînd îţi mulţumeşte pentru fiecare moment în care ai fost al dracului şi ai încercat să-i bagi ceva în cap.

Eu, unul, am fost drăcos. Şi întotdeauna o să fiu atunci cînd vine vorba de meserie. Am învăţat de la Mihai o chestie foarte tare: meseria e meserie, distracţia e distracţie. În timpul programului sîntem colegi de muncă, după ce au plecat toate paginile… mergem în cîrciuma de peste drum şi ne îmbătăm ca porcii, sîntem cei mai buni prieteni şi tot aşa (exemplul e unul oarecare şi trebuie luat doar ca exemplu).

Dacă acum, în timpul programului, tu nu mi-ai scris o chestie ca lumea şi eu urlu la tine, arunc cu o scrumieră să-ţi sparg capul, asta nu înseamnă că jumătate de oră mai tîrziu, cînd ai dat ştirea cum trebuie, nu îţi fac cinste cu o bere. Se cheamă separare a chestiunilor profesionale de cele personale.

Mihai a fost exemplul pe care l-am urmat. E drept, n-am aruncat cu scrumiere şi nici n-am urlat, însă n-am ezitat niciodată să fac un mişto pe cît de crunt, pe atît de dureros, la orice frază care nu mi-a sunat bine şi pe care am răstălmăcit-o sau pe care am citit-o într-un fel în care să doară. Ulterior, mi s-a mulţumit pentru asta, chiar dacă pe moment eram primul pe lista celor care ar fi trebuit împuşcaţi.

Despre unii şefi

Unii nu ştiu să comunice. Habar n-au să se exprime. Sau, pur şi simplu, nu îi interesează să expună o idee într-un mod cît mai coerent cu putinţă. Pe de altă parte, unii sînt blînzi şi te lasă să îţi faci treaba după cum te taie capul. Personal, la cîţi “jurnalişti” am văzut că habar n-au să lege două vorbe, i-aş fi zburat de mult. Totuşi…

În altă ordine de idei, mie îmi place Sorin Ovidiu Vîntu. Nu ca persoană, ci ca om care deţine un trust media, prin urmare ca şef. Nu am auzit să-şi fi băgat nasul în politica editorială a vreunei publicaţii ori televiziuni. Nici măcar atunci cînd i-a tras-o Enache pe prima pagină din Cotidianul, ziarul lui propriu şi personal. Cu toate astea, citind o ştire pe site-ul unei gazete din trust, văd un comentariu în care cineva întreabă “cum se poate să daţi ştiri pe surse despre patronul vostru? Că e cel puţin ciudat! Sau n-aţi avut curaj să-l sunaţi?“.

Despre băgătorii în seamă

Prin urmare, într-o bună zi, te trezeşti cu unul care îţi pune la îndoială capacităţile intelectuale. Mie mi se pare pe cît de normal, pe atît de firesc să dai o ştire pe surse despre Vîntu, indiferent dacă eşti sau nu angajatul lui, cîtă vreme informaţia e valabilă şi verificată. Cazul lui Vîntu e unul oarecare, se poate aplica oricui, dar numai în condiţiile în care toţi ar fi ca el.

Dacă tu ai o ştire despre patronul tău, verificată, dar el nu vrea să comenteze, de ce n-ai da-o? În fond, e dreptul fiecăruia să refuze să vorbească despre ceva. Au existat atîtea articole în care s-a scris că “nu a dorit să comenteze” (şi spun “au existat” pentru că, în prezent, reporterii noştri cam uită să ceară părerea tuturor părţilor implicate). Dacă omul nu vrea să spună, nu ai de ce să-i dai în cap.

Din punctul meu de vedere, tot respectul pentru Vîntu. Nu de alta, dar eu n-am văzut nicăieri, la trustul Intact, vreo ştire nasoală despre Voiculescu. Ca să nu mai spun despre trustul lui Dinu Patriciu, unde precizarea numelui patronului e cît se poate de sfîntă, iar dacă scrii ceva de rău… ei bine, ai toate şansele să zbori.

Şi părerea altora…

În altă ordine de idei, uite o părere de angajat al trustului Realitatea-Caţavencu:

Spre deosebire de alți șefi, șeful meu nu mă îndoapă cu comunicate de presă din trust pe care eu le primesc cu o zi înainte doar ca să am informația “în exclusivitate”. Spre deosebire de alți șefi, șeful meu nu-mi servește informațiile pe tavă. Nu i-am aflat numărul de telefon pentru că e șeful meu și nici nu mi-a dat “interviuri în exclusivitate” doar pentru că figurez pe ștatele lui de plată.Spre deosebire de alți șefi, dacă vreau să aflu o știre despre el, trebuie să o confirm din trei surse. Nu mi se “dă”, trebuie să o caut, să o cercetez și apoi să o public. Spre deosebire de alți șefi, șeful meu mă învață multele lucruri pe care trebuie să le mai știu despre meseria de jurnalist. De ce să primesc de-a gata un contact când pot să-mi pun imaginația la contribuție și să dau de persoana cu care am mare nevoie să vorbesc pentru a afla o informație? Șeful meu are afaceri. Multe. Are societăți despre care singur alege dacă vrea să vorbească sau nu. Iar atunci când tu, ca ziarist, ești pus la zid pentru că șeful tău nu s-a confesat cu privire la toate businessurile lui, atunci îmi permit să mă enervez. Rău. Mai am tone de învățat din meseria asta. O să mai am, probabil, mulți șefi moguli sau poate, dimpotrivă, o să spun “pa” într-o zi domeniului. Dar ceea ce am învățat eu de la acest “șef” nu o să mă învețe nici un alt mogul niciodată. Se cheamă obiectivitate și corectitudine. Se cheamă să dai știri și informații din trust pe surse. Se cheamă să ajungi să cauți oamenii la ore și în locuri în care nici nu-ți imaginezi doar pentru că șeful nu a vrut să confirme o știre, ci te-a pus să-ți faci meseria. O meserie pe care trebuie să o înveți chiar în fiecare zi. O meserie în care și șeful tău, mogulul, TREBUIE să fie o știre dată pe surse sau muncită ca și celelalte.

Şi acum… să-mi spuneţi şi mie, domnilor din presă care citiţi aici, ce e de preferat? Un Vîntu sau un Dan Voiculescu? Ce e de preferat: un şef de la care să înveţi ceva, chiar dacă e drăcos, sau un şef care să te lase să faci ce vrei, că doar nu te plăteşte din banii lui? Ce e de preferat: un şef care să îţi dea libertate editorială sau unul care să te oblige să-l pupi în fund dacă vrei să-ţi mai iei salariul?

PS: Nu îl ridic în slăvi pe Vîntu, chiar dacă am fost (sau, cine ştie, dacă voi mai fi) angajatul lui, are şi el bubele lui. Ba mai mult, pe vremea cînd lucram la Ziua, chiar mi s-a spus că despre Vîntu nu se poate scrie de rău, că el e patronul. De ce? Asta e partea a doua, n-am de unde să ştiu, putea fi sarcină trasată de Sorin Roşca Stănescu. Habar n-am, nu mi-am bătut niciodată capul cu asta.

11 comentarii

  1. Tu, seful, la 23 de ani? Si trainer totodata? Esti tare, monsieur! N-am vazut prea multi ca tine.

  2. Salut, şefule! Te-am luat la ochi pe Blogreview. In materie de şefie, par sa le stii (“meseria e meserie, distractia…”). Felicitari pentru observatiile pertinente privind patronii de trusturi. Si la Inform Media, unde fac eu Blogreview, lucrurile stau cam asa cum le descrii tu in cazul Vantu. Cu diferenta ca patronul nu e roman, ci austriac.

  3. Daca are doar 23 de ani nu poate fi sef?
    Eu ii urez multa bafta…cu el la butoane am inceput prima emisiune la radiolynx.ro, sunt sigur ca am invatat cate ceva de la el…

  4. Sper ca acel comentariu nu era la vreo stire din Cotidianul :O

  5. Cre ca cel mai important, dincolo de a fi un sef bun sau rau, este sa fii propriul tau sef. Cu cat mai devreme, cu atat mai bine. Iar la 23 de ani este de admirat, mie mi-a luat cu 5 ani mai mult. Oricat de multe scoli ai avea, nimic nu se compara cu asta, te schimba foarte mult dpdv profesional. Pt ca ajungi sa iti dai seama ca nu iti da nimeni salariul la sfarsit de luna, daca nu faci nimic pt asta :)

  6. Din cate stiu eu la Patriciu situatia e cam la fel (poti scrie ce vrei dar te impiedica cei de sus). In plus el mai iti da si informatii in exclusivitate. Ce faci cu ele e treaba ta.
    Ca sef, iti urez succes dar e mai bine sa nu te lupti cu angajatii. Ei trebuie sa-si doreasca sa obtina ceea ce vrei tu de la ei. E mai greu, dar merita. Iti spun din experienta.

  7. ei na, oare chiar nu te mai saturi de laudat si de vorbit prostii? :) fac si eu ca primul om care a comentat: la varsta ta si sef si trainer? mai laso`n colo de treaba! dar poate ai ajuns si tu un guru al jurnalismului, nu?

  8. E de preferat un sef care sa iti dea libertate!

  9. @stash & emoticon: n-am fost niciodata “trainer”. cit despre “la 23 de ani…”, ar trebui sa stii, poate, ca unii chiar isi cunosc meseria. nu de alta, dar eu am avut unde si de la cine sa invat, spre deosebire de unii de azi, care habar n-au ce vor sa faca.
    si apropo: in momentul de fata, eu nu-s sef pe nicaieri. nici nu-mi doresc sa fiu prea curind. ma lasa rece functia.

  10. Foarte dragut scris comentariul tau, Alex. numai ca Vantu habar nu are al cui sef e si nici nu este el seful de la care jurnalistii invata ;) altii sub el sunt responsabili cu asta. Iar daca stiri despre Vintu se dau pe surse la el in ziar, e pentru ca altii pana la el sunt destupati la cap… si stiu presa … nu zic jurnalism, ca e o diferenta. O nuanta … Asa ca discutia despre ce sef ti-e Vintu mi se pare putin hazardata … Cand, de fapt, Vintu e sefu’ sefului tau. Ba nu. A sefului lui. ;) Dar numele lui Stanca nu e ca al lui Vintu … desi de la el se poate invata presa. Si poate si jurnalism.

  11. @stash & :) : sef la 23 de ani…nici 23 nu avea pe vreme aia. Cred ca aveai vreo 21, nu alex? ado stie ce spune.
    Si chiar daca m-a chinuit cat de mult a putut macar am invatat sa scriu o stire, sa citesc o stire ca lumea si mi-a trantit si un dictionar de jurnalism in mana ca sa nu ma uit stramb cand aud anumiti termeni. Sunt lucruri pe care le-am invatat atunci si imi sunt si acum folositoare…si nu ma plang…am ajuns detul de bine :)