Despre un editorial al lui Andrei Pleşu: Raluca Stroescu, aşa o chema.

Deşi a primit destule link-uri de la data apariţiei şi pînă acum, eu abia aseară am reuşit să citesc despre “daunele colaterale” ale muncii, respectiv editorialul din Adevărul de miercuri. Andrei Pleşu expune, cu propriile cuvinte, o idee pe care voiam să o transpun în fraze încă de acum vreo trei luni.

Problema editorialului lui Andrei Pleşu este însă alta. Aceea că domnia sa îşi permite să comenteze de pe margine ca observator, dar nu poate să îşi dea seama cum e să fii în locul personajelor pe care dumnealui le descrie. E drept, spune nişte adevăruri, dar nu reuşeşte să le disece aşa cum poate ar trebui.

Adevăruri explicate

Cum spuneam, acum vreo trei luni voiam să scriu un articolaş pe această temă. I-aş fi pus un titlu pe cît de simplu, poate tot atît de brutal: “Sîntem o generaţie tîmpită”. De ce? Pentru că acum, mai mult decît oricînd, ar trebui să ne dăm seama de asta. Sîntem o generaţie care se trezeşte cu noaptea-n cap, se duce la muncă, se întoarce de la muncă, bea un pahar de vin sau o bere, mai pierde o oră în faţa televizorului, după care se duce la culcare pentru ca, a doua zi, să o ia de la capăt.

N-aş vrea să dau propriul exemplu, dar mi-e cel mai la îndemînă. Acum vreun an şi jumătate, pe vremea cînd încă mai lucram la Business Standard, mă trezeam la opt, la zece eram în redacţie, la şase seara plecam, ajungeam la şapte în Drumul Taberei, pînă la opt apucam să fac un duş şi să mănînc ceva, iar pînă la patru dimineaţa mai aveam destul de muncă. În cele două zile libere, vinerea şi sîmbătă, dormeam ca un porc pînă la ora trei sau patru după-amiaza, apucam să fac un duş şi să mănînc ceva şi mă întorceam la ce nu rămăsese terminat de muncă din timpul săptămînii.

Domnul Pleşu consideră că există un soi de relaţie de interdependenţă între timp liber, cîştig şi muncă. Munceşti pentru un cîştig rezonabil cu care îţi cumperi ceea ce îţi doreşti, dar nu mai apuci să te bucuri de bunurile achiziţionate din cauza lipsei de timp liber. Este corect ce spune dumnealui, deşi aş avea o obiecţie: contează foarte mult modul în care te organizezi. Deşi nu-mi place, mă dau din nou exemplu pe mine: lucrez între orele 10.30 şi 17.30, de duminică pînă joi, iar vineri şi sîmbătă mă ocup de cu totul altceva. Mi-am făcut programul după cel al soţiei, mi se pare aiurea să îl fac altfel. Îmi înţeleg clienţii care vor să stabilească un deadline într-o zi de vineri, dar dacă pînă joi seara la ora 17.30 nu am terminat ce aveam de lucrat, mai vorbim abia duminică. Aşa cum lor nu le convine să muncească duminica, nici mie nu îmi convine să îmi ucid o zi liberă. În consecinţă, ne înţelegem noi într-un fel sau altul, îmi asum propria alegere şi potenţialele penalităţi pentru întîrziere, dar sub nici o formă nu îmi omor zilele libere.

Nişte explicaţii

În aprilie 2007, prima pagină a ziarelor a fost ţinută, timp de vreo două-trei săptămîni, de cazul unei angajate Ernst & Young care s-a sacrificat pe altarul muncii. A murit de epuizare. De vreo trei luni, cam de cînd tot vreau să scriu articolaşul de faţă, încerc să-mi aduc aminte cum o cheamă şi, în afară de prenume, Raluca, nu reuşesc. Am dat o căutare pe Google şi, între timp, am aflat. Însă am aruncat o întrebare şi pe Twitter, de curiozitate, să văd cine îşi mai aminteşte. În afară de o singură persoană, care a făcut o analiză pe acest caz, nimeni.

De ce e important acest caz? Pentru că justifică mai multe idei despre muncă şi ce înseamnă, de fapt, daunele, fie ele şi colaterale. Consecinţa nefastă, pe de altă parte, este unul dintre posibilele rezultate. Însă munca poate fi privită din mai multe puncte de vedere:

  1. există oameni care muncesc pur şi simplu pentru că le place ceea ce fac, pentru că îi motivează, pentru că îi stimulează foarte mult
  2. există oameni care se spetesc pentru un salariu de cîteva mii de euro, fac ore suplimentare încercînd să termine fiecare proiect în parte la deadline-ul stabilit.
  3. există persoane care, muncind continuu, ajung fie să slăbească foarte mult, fie să se îngraşe din cauza stresului şi a oboselii
  4. există persoane care nu mai au timp nici să mănînce un prînz serios
  5. există oameni care pur şi simplu nu ştiu cînd să se oprească

De ce se ajunge aici? Din mai multe motive:

  1. în primul caz, pentru că omul face ceea ce îi place. Nu va muri niciodată de prea multă muncă, nu va fi stresat şi obosit, va reuşi să se organizeze foarte bine, va avea şi timp de stat la masă şi weekenduri de plecat la munte
  2. în al doilea caz, va munci pînă la epuizare pentru că scopul muncii sale este acela de a strînge cît mai mulţi bani pentru ca, la un moment dat, la o anumită vîrstă, să aibă suficient cît să îi permită să se oprească. De multe ori, e vorba despre oameni care în copilărie sau în tinereţe nu au avut niciodată destul şi vor să compenseze. Este de admirat că aleg să muncească în loc să iasă la furat, problema e că muncind mai mult, avînd salariu mai mare, cheltuielile vor fi mult mai mari, poate dintr-o încercare de compensare a lipsurilor din trecut, dar contul nu va fi niciodată suficient de satisfăcător. Pe de o parte, asta înseamnă o lipsă de organizare, pe de altă parte înseamnă o lehamite pornită din resemnare (“Dacă nu mai am timp şi de mine, dar tot am nişte bani, eu pentru ce muncesc, nu ca să îi cheltuiesc?”) şi o lipsă de obiective bine stabilite (“În primul an îmi iau maşină şi pun deoparte nişte bani pentru casă, iar în următorii doi ani mi-am cumpărat şi apartament”).
  3. Celelalte trei categorii ar putea fi considerate derivate din primele două.

Cazul Raluca Stroescu

Nu vreau să intru în detalii despre Raluca Stroescu, cine a fost, ce s-a întîmplat şi de ce. Însă vreau să încerc să clarific o problemă: te angajezi la 20 de ani într-o multinaţională, începi ca junior, ţi se spală creierul cu atîtea “bonificaţii” şi “career achievements“, încît ajungi ca la 30 de ani să fii singur, să fi lucrat cîte 16 ore pe zi, să ai un cont în bancă, dar să nu înţelegi care e rostul tău pe lume. Sau ajungi, la 29 de ani, precum Raluca Stroescu, să devii un erou pe altarul muncii, iar doi ani mai tîrziu să nu-ţi mai ţină minte nimeni numele întreg.

Dan îmi spune, pe Twitter, că

Nu a fost erou, nici vedetă, ci subiect de ştire, deci nu ai cum să-i ţii minte numele peste ani

Eu spun că nu-i adevărat. Într-un fel sau altul, Raluca Stroescu este un erou, nu este doar un subiect de ştire. Şi aici e o greşeală pe care o fac foarte mulţi: a asimila subiectul unei ştiri (şi mă refer la individ, personajul principal, nu la temă) doar cu o ştire, în loc să îl asimilezi cu o persoană, este o eroare fundamentală. Înainte de orice, sîntem cu toţii oameni, iar ţie, ca individ, nu ţi-ar conveni să fii asimilat cu un stîlp, de exemplu.

Raluca Stroescu este un dublu exemplu:

  • pozitiv – pe de o parte pentru că, deşi n-a ştiut cînd să se oprească, a arătat că trebuie să-ţi cîştigi existenţa prin muncă, pe de altă parte pentru că, în ciuda tragediei în sine, a arătat celorlalţi că ar trebui să mai existe şi viaţă după muncă
  • negativ – din cauză că s-a ajuns unde s-a ajuns.

Domnul Pleşu tocmai acest aspect l-a scăpat din vedere. Anume că a existat un caz cu final tragic, o demonstraţie cît se poate de simplă a ceea ce dumnealui încearcă să expună în cuvinte uneori prea mari pentru un adevăr atît de simplu de exprimat. Dumnealui se complică în explicaţii despre necesitatea “singurătăţii” şi a “răgazului”, adică a timpului personal în care îţi oferi posibilitatea să te gîndeşti şi la tine. Eu sînt convins că toţi se gîndesc şi la propriile persoane, într-un fel sau altul, doar că nu sînt suficient de deschişi să se gîndească şi la consecinţe şi ajung să se mintă în primul rînd pe ei.

Într-un fel sau altul, în metrou sau în trafic, în pauza de ţigară, ai suficient timp să te gîndeşti şi la tine. E drept, mie mi se pare inutil să mă trezesc dimineaţa şi să mă gîndesc ce anume am de făcut astăzi, la birou, din moment ce am suficient timp să o fac atunci cînd ajung acolo. La fel, mi se pare inutil ca odată ce am terminat programul, să continui să mă gîndesc la ce am de făcut a doua zi. Dar ăsta sînt eu şi, în ciuda faptului că tocmai din acest motiv sînt exact opusul angajatului perfect, sînt doar un altfel de exemplu.

Probabil şi din cauză că mi se pare o gîndire mai practică (deşi unii ar spune că e vorba de comoditate), probabil şi pentru că sufăr de un deficit de atenţie (deşi stau destul de bine la capitolul atenţie distributivă) şi, uneori, de lipsă de răbdare (spre exemplu, nu pot să mă concentrez cînd vine vorba de a citi legi, e atît de stupid limbajul, atît de lemnos, încît nu reuşesc să înţeleg decît dacă citesc de trei ori, mă enervez, mă calmez, o iau de la capăt şi, astfel, pierd timp, însă pricep imediat cînd e vorba de exemple practice), care mă obligă să separ clar două aspecte distincte ale vieţii, munca şi timpul meu liber.

Particularităţi

Fiecare individ este construit într-un anume fel, nu vor exista niciodată două personalităţi identice, nu există un tipar după care sînt creaţi oamenii. Dacă ar exista, am fi roboţi şi am avea pe ceafă o ştampilă cu un cod de bare reprezentînd, printre altele, şi ISO 9001. Nu cred că e cazul.

Fiecare individ este dotat cu liber arbitru, fiecare face alegerile pe care le face după cum consideră de cuviinţă şi, odată făcută o alegere, şi-o asumă, riscînd chiar să regrete alegerea la un moment dat. Este motivul pentru care nu obişnuiesc să judec oamenii pentru alegerile pe care le fac. Fiecare consideră că drumul pe care va păşi, dintre cele “n” variante, este cel pe care trebuie să meargă, chiar dacă nu este cel mai indicat ori cel mai bun.

Orice om, indiferent de mediul din care provine, are propriile particularităţi. Sînt convins că dacă reuşeşti să înţelegi lucrul ăsta, reuşeşti să înţelegi mai mult. Motivele pentru care cineva alege într-un fel nu îl privesc decît pe el, strict. Nimeni nu doreşte pacea mondială dacă nu are ceva de cîştigat de pe urma ei. La fel şi în cazul celor care muncesc poate mai mult decît e cazul: niciunul nu-şi doreşte ca firma să prospere decît dacă asta înseamnă o mărire de salariu sau mai mulţi bani pentru orele suplimentare.

Poate că unii consideră că a muri de epuizare din cauza locului de muncă este o dovadă mai degrabă de prostie decît de eroism. Dimpotrivă, aş spune eu. Poate ar fi cazul să ne redefinim noţiunea de eroism. Poate ar trebui să înţelegem că, într-un fel sau altul, eroi sînt toţi cei de la care învăţăm cîte ceva.

When the first Superman movie came out I was frequently asked ‘What is a hero?’ I remember the glib response I repeated so many times. My answer was that a hero is someone who commits a courageous action without considering the consequences–a soldier who crawls out of a foxhole to drag an injured buddy to safety. And I also meant individuals who are slightly larger than life: Houdini and Lindbergh, John Wayne, JFK, and Joe DiMaggio. Now my definition is completely different. I think a hero is an ordinary individual who finds strength to persevere and endure in spite of overwhelming obstacles.

A spus-o Christopher Reeve.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

11 comentarii

  1. 1. Plesu reuseste perfect sa disece o stare de fapt pe care o vedem toti. Ca foloseste cuvinte mari, nu poate sa fie un pacat.

    2. Nu trebuie sa fii triunghi ca sa stii geometrie.

    3. Raluca Stroescu nu a fost un erou de nici un fel, nici working class nici altfel, oricat de mult am largi sensul cuvantului.

  2. apropo, articolul asta l-ai citit la vremea lui?

    generatia ratatilor

  3. D-le Mihăileanu, două observaţii:

    1) R.S. nu s-a sacrificat pe altarul muncii. Folosiţi nepotrivit aceste cuvinte. R.S a murit prosteşte, atât.

    2) Andrei Pleşu cu siguranţă ştie ce spune, de vreme ce a fost de două ori ministru (o dată la Cultură, a doua la Externe). Vă asigur ca ministeriatul obligă la o foarte riguroasă organizare a timpului.

  4. Domnilor, eu consider ca acest caz al Ralucai Stroescu ar trebui comentat doar de auditorii din Big 4. Este usor sa ne dam toti cu presupusul pana nu intervievam mai multe persoane si sa incercam sa aflam un pic realitatea. E foarte usor sa zicem ca a murit prosteste..V-ati gandit ca poate daca stia ca se v-a intampla asta ar fi demisionat in urmatoarea secunda? E valabil cu orice caz de moare….Bolnavii care mor de cancer la plamani de exemplu, daca ar sti dinainte ca se va ajunge acolo credeti ca ar continua sa fumeze? Nu poti sa anticipezi ce-ti aduce moartea. Si daca moartea te prinde pe picior gresit (era slabita, cum tuturor ni se intampla la un moment dat), nu a mai avut timp sa faca nimic. A murit pur si simplu. A vrut concediu medical.. Nu i-a fost aprobat..Nu aproba nimeni concediu in busy season decat daca lesini in fata lor…Ea daca nu a aratat ca i-a cazut o mana, un picior, capul sau altceva, conducerea nu avea nici un motiv sa o creada ca-i e rau…Daca nu veneai la munca fara concediu..era sfidare…Asa ca, a incercat sa treaca peste moment, sperand ca isi va reveni….Si nu si-a mai revenit..Aici nu e vorba ca individul e prost, aici e vorba ca natura meseriei noastre te aduce in punctul in care nu ai timp sa-ti dai seama cat de bolnav ai ajuns, organismul nu mai poate lupta, si starea de rau este dusa la maxim deoarece obtii concediul numai cand ai ajuns la maxim. Nu-ti da nimeni concediu de la inceput, ca sa previi agravarea….Intai ajungi rau de tot, abia apoi se milostiveste cineva sa te lase sa stai acasa…Si chiar daca stai acasa in medical, sa nu va inchipuiti ca nu va suna sa munciti din pat….Toata lumea munceste in medical…Asta este ceva promovat de sus, si este o cultura care ni se inoculeaza de la inceput…Ati spune “Dar de ce nu incercati sa luptati impotriva acestei nedreptati?”…E simplu, sunt multi cei lasi care prefera sa fie sclavi si sa fie promovati nu neaparat pentru merite prefesionale dar pentru SUPUNERE..E simplu sa nu ai pareri, sa nu ai personalitate si daca cineva iti zice sa te arunci in cap, tu sa fii fericit sa te supui…Si sunt cativa, foarte putini, ca mine, care incearca sa lupte sa refuze idioteniile….Ei bine, cu toate incercarile disperate de a lupta pe fata impotriva sistemului (adica de a continua sa-mi pastrez coloana vertebrala), nu ai nici o sansa..Sunt foarte multi.. Fie reuseste cineva, dar ma indoiesc, sa convinga toata pleava sa se opuna, atfel, doar cu unul sau doi..nu se rezolva nimic…Lasitatea e mare…Si totodata, demisionand fara a incerca sa rezisti impotriva sistemului, si asta o consider o lasitate…Pentru ca iti salvezi pielea ta, si nu lasi nimic in urma, macar un exemplu de nesupunere, celorlati mici si fraieri…
    Si problema e ca de cand cu Ralica, lumea cu adevarat desteapta nu mai vine la big 4, si vin doar ramasitele, doar cei care cred ca se vor lansa profesional fara sa faca nimic…Si cine credeti ca trage pentru ei? Tot noi, astia deja obositi….
    As ruga sa mai cereti si alte pareri big 4

  5. Scuzati toate greselile nu gramaticale, ci de repezeala sa-mi spun parerea cu privire la subiect
    Erata: in loc de “v-a intampla”, este “va intampla”
    in loc de “orice caz de moare” este ” orice caz de moarte”
    in loc de “atfel” – “altfel”
    Ralica – Raluca

  6. Singurul lucru pentru care muncesc e o viata mai buna (si aici nu ma gandesc numai la bani), daca lucrurile nu mai merg sunt gata sa o iau de la lingura de lemn.

  7. E usor sa spui, a murit prosteste, si sa cateloghezi drept prostie actiunile unui om care incearca sa supravietuiasca. Sigur persoana care spune ca Raluca a murit din prostie, nu a simtit niciodata ce inseamna sa nu stii ce vei manca a doua zi, sa nu stii daca mai ai cu ce sa platesti chiria sau ratele. Sunt si oameni fara pile, care nu sunt sustinuti de familii, nu sunt nici smecheri si nu au alta varianta de supravietuire in afara muncii.

  8. Cred ca a te gandi la tine si a avea timp sa intelegi si lucrurile din interiorul tau necesita mai mult timp decat pauza de tigara, la mine, cel putin, asa stau lucrurile. Avem nevoie de timp petrecut cu familia, cu prietenii, singuri la o plimbare, cu o carte in mana, un curs care ne-ar face placere (care, din pacate, nu e cel de management). Eu una nu am timp pentru toate astea intr-un ritm normal. Citesc, dar mult prea putin decat imi doresc, imi vad prietenii si familia mai rar decat e firesc. Invat sa ma bucur de clipele astea si incerc sa-mi croiesc un plan despre cum sa scap de sistem.

  9. Mi-a placut si-articolul tau, si-al lui Plesu, asa c-am incercat sa-ti raspund (linkul sub nume). In limita posibilitatilor, desigur 🙂

  10. Domnul Plesu scrie in contextul social al Romaniei citeva cuvinte despre problematica Generatiei X, ca si dumneavoastra aici. Domnul Plesu a scris probabil articolul intr-un moment de neatentie, cind, a uitat ca isi acopera un fiu trecut printre teparii Romaniei. Si ca unii se sacrifica pe altarul muncii cind altii fura pe altarul muncii. Articolul dvs e valoros intr-adevar purtind respect unei victime. Si insemnind ceva. in afara unor vorbe golite de inteles; rezultatul unor firave procese logice ale unei minti in cautarea a ceva de spus si de umplut spatiul pentru un articol.