Diane Arbus & Kader Attia la Hayward Gallery

Diane Arbus & Kader Attia la Hayward Gallery

Am mai dat o raită, ieri, prin Londra, că aveam de cumpărat o cască și niște ochelari de schi pentru sor-mea, dar erau vreo două expoziții pe care îmi propusesem să le văd, așa că mi-am făcut un traseu în v.

Coborât din metrou la Oxford Circus, pentru că la Hauser & Wirth era o expoziție Geta Brătescu, luat pe jos până la Southbank, să văd expoziția Diane Arbus de la Hayward Gallery, apoi mers pe jos până la Covent Garden, la Oakley, pentru că deh, 14 grade și ochelari de soare.

Geta Brătescu @ Hauser & Wirth

La Geta Brătescu m-am dus cu niște așteptări un pic prea mari pentru ce aveam să găsesc. Mă așteptam la ceva care să replice, la o scară mai mică, expoziția de la Bienala de la Veneția. N-a fost să fie (foto sus, apropo de spațiu).

Spațiul de la Hauser & Wirth e cam de vreo trei ori mai mare decât cel de la Salonul de Proiecte, de la Universul, așa că n-aveai cum să panotezi acolo nici măcar o replică în miniatură. Expoziția e mșto, e o colaborare între Ivan Gallery (Marian Ivan și Diana Ursan) și galeria londoneză. Păcat că nu există spații similare și în centrul Bucureștiului, dar mno.

Am aflat, cu ocazia asta, că cele două galerii colaborează des. Hauser & Wirth e destul de centrală, am văzut că au mai intrat după mine încă vreo zece oameni (pe de altă parte, mai în glumă, mai în serios, pe unde intru eu și e gol, durează cam trei minute până se umple de oameni).

Diane Arbus: In the beginning

Cred că geniul lui Arbus ține de modul în care reușește să facă dintr-un portret să pară un cadru dintr-un film. Toate lucrările expuse, cu excepția a zece print-uri ceva mai mari, sunt printuri realizate de artistă. (Pentru detalii, vezi explicațiile galeriei).

Cadre trase pe 35mm și printate la dimensiuni de genul 10x15cm sau pe-acolo, care te obligă să te apropii de imagine. Asta, de multe ori, e o mică tehnică de manipulare folosită de artist, care încearcă să creeze o relație personală, de apropiere, între privitor și imagine, dar în cazul de față, e un pic diferit.

Fiind printuri originale, realizate de Diane Arbus chiar la începuturile carierei, situația e cumva similară cu cea a pozelor pe care ți le printezi acasă, pentru propriul album. Nu cred că au fost gândite pentru expoziții.

Altă chestiune importantă e că, fiind niște printuri vechi, îl obligă pe organizator să se folosească de niște lumini chioare, d-alea tipic de muzeu, care să nu dăuneze în vreo formă sau alta suportului (hârtia, “cerneala”) oricum sensibil având în vedere vârsta. Or, eu fiind cam chior, nici nu mai țin minte de câte ori m-am frecat la ochi ca să înțeleg ce e în imagine.

Revenind, nu doar printurile în format landscape au efectul acela “cinematic”, ci inclusiv cele pe verticală. Te aștepți tot timpul să se întâmple ceva, te aștepți ca subiectul să se miște, inclusiv subiecții care au acele priviri în gol, pierdute undeva într-un abis.

Și e cumva ironic că senzația asta de cinematografie statică pare extrem de naturală, iar bănuiala mea e că efectul e cu atât mai normal cu cât am început să ne obișnuim cu toții cu videouri filmate pe verticală, iar asta nu face altceva decât să dea și mai multă putere unei imagini statice.

A fost cumva amuzant să văd privirile terifiate ale câtorva persoane care, probabil, au dat 15,5 lire pe bilet fără să fie la curent cu opera lui Arbus. Creeps and strange people? Păi, da. Ups, credeam că e o fotografă de fashion. Nope.

Panotarea în sine e, în subtext, un fel de tribut adus “ciudaților” lui Arbus. Niște “stâlpi” din rigips care adăpostesc, pe fiecare parte lată, câte o imagine. Chiar dacă e “la dublu”, stâlpul imprimă o personalitate și o individualitate subiectului, de care altminteri n-ar fi avut parte într-un cadru tipic expozițiilor de fotografie, imagini agățate una lânga alta, pe fiecare perete, într-un traseu comun și relativ plictisitor.

Kader Attia: The Museum of Emotion

Expoziția artistului francez Kader Attia vine în completarea celeilalte. Attia e francez și mai e și activist pe deasupra – pe care eu abia acum l-am descoperit. Deși nu mă omor în mod deosebit după activiști, Attia nu mi-a părut genul ăla de activist politic “in your face“.

Expoziția lui include lucrări din mai multe proiecte. Prima parte, La piste d’atterissage, tratează, la fel ca Arbus, “ciudații”. E o colecție de fotografii realizate printre marginalizații Parisului, o privire foarte intimă într-o comunitate care trăiește într-un cartier gândit pentru a fi ușor de monitorizat, precum cartierele coloniale ridicate de francezi în Africa.

Poate pentru unii o părea șocant, pentru că multe imagini sunt în același stil cu cele ale Virginiei Lupu sau ale lui Mihai Barabancea, asta raportat la accesul la intimitatea subiectului, în largul lui, prins de-aproape, într-o marjă de trei metri distanță, cu flash vizibil și cu contrast puternic, însă efectul mi se pare exact invers. Nu-i compar, ci i-am amintit pe cei doi ca fiecare să-și facă o idee despre stilul de fotografiere, similar în proiectul ăsta.

Lupu și Barabancea încearcă să șocheze în mod vizibil, pe când Attia înceacă să te apropie de subiecți, să te facă să empatizezi în loc să-ți fie milă de ei. E o colecție de momente care ar putea trece drept banale, dar care îți arată inclusiv – sau mai ales – bucuria de a trăi a unor oameni de la marginea societății franceze.

Asta a fost, probabil, partea care mi-a plăcut cel mai mult din expoziția lui Attia, deși este coerentă de la un capăt la altul și fiecare fragment (adică alt proiect) se leagă bine de următorul. Detalii se găsesc în paginile dedicate expoziției lui Attia de pe site-ul galeriei.

Bonus, instalația video de la intrarea în expoziție este perfectă. O filmare din dronă, cred, a fațadei unui bloc. Spun că este perfectă inclusiv din punct de vedere tehnic, e un spectacol al simetriei.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.