Disciplină și alte drame

Disciplină și alte drame

În general, viața în Anglia e destul de plictisitoare. Satul se închide pe la ora cinci jumate (stați fără griji, și-n Londra tot pe la șase se închid toate magazinele), cârciumile se închid pe la unșpe noaptea (mai puțin în weekend, când se închide totul pe la unu) și, per total, n-ai ce face.

În mai, pentru că se termina perioada și, implicit, se încheiau toate sezoanele serialelor pe care le urmăream și pe Netflixu’ și Amazon Prime bătea vântul a pustietate, am început să mă duc la sală. Practic, programul meu zilnic a devenit ceva de genul:

  • trezit la 8.10, zăcut în pat până la 8.25, poate mai prins niște moțăit, poate mai verificat niște notificări pe mobil; ridicat din pat, băut multă apă și sărit direct în duș, spălat pe dinți, îmbrăcat, ieșit pe ușă, la 8.44 în stația de autobuz, așteptat autobuzul unul-două-zece minute, ajuns pe șantier la 9.00 – 9.10, în funcție de cât de mult întârzie “antrenorul” (coach, în engleza insulară, e autobuz, de fapt)
  • plecat de pe șantier pe 17.15, așteptat autobuzul (uneori până la și 24, când trebuie să ajungă, alteori până la și 44 – da, aici întârzie întotdeauna, dar despre cauze, într-un episod viitor), ajuns acasă pe la șase fără un sfert
  • pierdut vremea vreo două ore; la opt jumate, direcția sală pentru o oră, întors acasă, ras niște beri sau niște vin, băgat ceva Netflix sau Prime, băgat în pat, cu un pic de noroc, pe la 12.30, dar, în general, mai sigur pe la unu, unu și ceva

A funcționat timp de vreo două săptămâni. Am venit în țară să-mi fac buletinul nou, m-am întors în Anglia, am vrut să mă duc să votez, în Luton era coadă de 800 metri, m-am dus în Londra, m-am suit pe-o bicicletă electrică Lime, am frânat, motorul electric a zis pas, am căzut, mi-am bușit tendonul de la degetul mare de la mâna stângă, pauză sală.

Am încercat, totuși, să păstrez o oarecare coerență în ce mâncam. Când am început să merg la sală, aveam vreo 62kg, +/- 1kg. Când am picat de pe biclă, aveam vreo 64. Bănuiesc că m-am oarecum menținut până în iulie, deși cred că, mai sigur, am pierdut un kil pe drum.

Acu’, știu că o să beneficiez de niște înjurături de tipul “eu nu pot să slăbesc, iar tu te plângi că dai jos kile”, dar adevărul e că, la 1.85, 62kg e…. cum să zic?, echivalentul lui “subnutrit”. Și nu e nici o exagerare. Eu aveam impresia că mănânc de sparg până m-am apucat să contorizez ce mănânc.

În mod normal, ar fi trebuit să basculez fără griji vreo 2.500 calorii zilnic, dar după ce-am început să contorizez, am tras concluzia că abia depășeam 1.600-1.700 pe zi. Adică, la modul cel mai serios, subnutrit. Asta, în primul rând, din cauză că nu mai mănânc dimineața de vreo 15 ani. Aveam cam două mese serioase pe zi (una serioasă, cel puțin, pentru a doua nu bag mâna-n foc), iar în restul timpului, tutunul îți păcălește foamea ceva de speriat. Bașca berea, seara, care te amăgește, ai impresia că nu ți-e foame.

În iulie, când am reînceput să merg la sală, nu m-am cântărit, nu știu de la cât am plecat, dar bănui că de undeva de pe la 63, 63 jumate. La mijlocul lui august, eram deja la 69. 3.200 calorii zilnic, +/- 100, 40% din proteine, restul din apucate. Mers la sală șase zile pe săptămână, iar în a șaptea, băgat doar exerciții pentru abdomen. Nu, n-am pătrățele.

În principiu, n-am probleme cu mâncat aceleași chestii în fiecare zi. Duda e că, după vreo lună jumate, ți se apleacă. Iar pentru mine, unul, să mănânc a fost un chin. Asta din cauză că stomacul nu era obișnuit să proceseze mult. Mai shake-uri de proteine, mai altele, a mai mers cum a mai mers.

Apoi a început să mi se aplece de la mâncat, încât am început să mănânc mai puțin în weekend-uri. Și am început să fluctuez din nou în greutate. De la 69, am scăzut la 67, apoi a durat două săptămâni să ajung la 68,5, apoi am coborât la 67,5 și a început, din nou, distracția.

Vestea bună e că mai jos de 67 nu o să cobor dacă-mi stric programul de masă timp de o săptămână. Vestea proastă e că nu e deloc ușor să mănânc, mai ales aceleași chestii în fiecare zi. De fapt, mâncatul e un chin – și am mai spus asta la un moment dat.

Cealaltă problemă e că m-am plafonat. N-am reușit să sar peste 69kg oricât m-am chinuit cu băgat în mine (mai mult sau mai puțin cu forța) sau mers la sală. După ce am mai pierdut vremea pe net un pic, am început să înțeleg și de ce. Iar marile probleme sunt odihna și alcoolul. Or, eu n-am tăiat berile și nici nu m-am băgat în pat mai devreme, în perioada asta.

Astea două, adunate, contează. Partea cu odihna: somnul e important pentru sinteza proteinelor. Nu dormi destul, procesul nu e eficient. Partea cu alcoolul, eh, aici e un pic mai delicat… Alcoolul încetinește masiv sinteza proteinelor, cu până pe la vreo 40%. Asta una. A doua e că alcoolul e păcătos și pentru ăia ca mine, care vor să ia în greutate, și pentru ăia care vor să slăbească.

O bere are țîșpe calorii și câtușpe carbohidrați, dar organismul, când vine vorba de alcool, funcționează ca un antivirus. Consideră că alcoolul e o toxină și consumă cu prioritate caloriile din alcool. În cazul meu, problema e că organismul nu sintetizează eficient proteinele. În cazul ălora care vor să slăbească, organismul consumă prioritar caloriile din alcool și le păstrează pe alea din mâncare. Așa că degeaba te înfometezi dacă bei, că de slăbit nu slăbești.

De ce zic de disciplină și drame? Pentru că nimeni nu te învață să fii disciplinat. Și spun asta nu în sensul că nu ți se explică ce-i bine să faci și ce nu, ci în sensul că nimeni nu-ți explică de ce. Așa că tre’ să-i găsești singur rostul.

Anul trecut, prin vară, din cauză că jobul meu de zugrav depinde de colegul zidar, am avut o perioadă cruntă de frecat menta. În loc să pun rigips și să dau cu var, mă uitam pe pereți din cauză că colegu’ trebuia să sape șanțuri în cărămidă și să pună tuburile pentru cablurile electrice.

Așa că m-am apucat de învățat JavaScript la modul serios. Nu că n-aș fi știut niște chestii, că mai lucrasem cu jQuery, dar nu eram suficient de confortabil cu limbajul. Să înveți un limbaj de programare e oribil de plictisitor. Îți trebuie extrem de multă răbdare să citești o groază de documentație. În lipsă de ceva mai bun, am făcut-o.

Sincer, cred că a fost primul meu exercițiu cu adevărat greu de autodisciplină (primul a fost să termin o facultate începută la 30 ani). Backgroundul meu nu e în programare, e în jurnalism. Am intrat în presă la 19 ani, pe vremea când ziaristul avea putere și își cam făcea singur programul. E greu să te dezveți de vechile obiceiuri, alea în care faci ce vrei, nu ce trebuie.

N-a fost o dramă, dar am învățat. Mersul la sală a venit ca urmare a acelui exercițiu de voință. Dacă am avut răbdare pentru aia, pot să am răbdare și pentru asta. În fine, ideea e că, după o vreme, începi să-i înțelegi și pe ăia care o iau razna și care încearcă să le bage sportul pe gât altora. E de la serotonină, oxitocină, hormoni, dracu’ știe.

Mă țin departe de discuții despre asta, că nu vreau să ajung ca moșnegii ăia care știu mai bine sau ca obsedații de sport care vor să convertească pe toată lumea la un trai sănătos. Treaba voastră ce faceți, nu e viața mea, dacă muriți din cauză că sunteți sedentari, e alegerea voastră, bla bla, e ca la ăia care refuză vaccinurile, selecția naturală, v-ați asumat consecințele, not my business, who am I to judge?

De unde partea cu drama? Păi, nu e chiar ușor să-ți schimbi obiceiurile. Am zis că tai alcoolul și mă culc devreme acu’ vreo două săptămâni. Ghici ce? Nici nu m-am culcat devreme și nici n-am tăiat alcoolul. Ba mai mult, am luat și-o pauză de la sală – săptămâna trecută, am fost fix o dată. Bine, m-am simțit și rupt de oboseală, deci oricum mă duceam degeaba, dar… nu e o scuză.

Ce vreau să spun e că disciplina e o chestie care ține, de multe ori, de ego. Ai impresia că dacă trăiești după cum apuci sau după cum ai chef ai un mai mare control asupra vieții tale, dar realitatea e că, dacă nu-ți pasă de o minimă autodisciplină, îți faci mai mult rău.

Da, e plictisitoare, dar pe termen lung, dezvolți niște obiceiuri sănătoase. Și inclusiv exercițiul de a-ți impune să faci altceva decât lucrurile cu care ești obișnuit e un mod de a scoate capul din cutie și de a fi mai deschis la alternative.

Și cred că acolo e drama, de fapt. Când te gândești că trebuie să faci ceva. Nu trebuie, dar poate ar fi bine să schimbi ceva. Dacă nu funcționează, măcar încerci. Cu pași mici. Eu am început cu învățat JS, apoi am început să merg la sală și să îmi schimb programul de masă. Noua mea dramă e să renunț aproape complet la alcool (acu’, na, nu pot să-mi refuz o ieșire la bere, săptămânal, cu colegu’ de șantier) și să mă bag în pat până-n unșpe jumate.

Scopul meu e ca, până la anu’ pe vremea asta, să mai pun 12kg. Cel mai probabil? N-o să-l ating. Dar dacă pun șapte, tot e mai mult decât nimic. Iar șapte e mai mult decât fezabil. Pentru că toată chestia asta cu autodisciplina funcționează. Cel puțin în cazul meu, nu știu cum e pentru alții și nu e treaba mea.

Autodisciplina e o chestie, presupun, de mentalitate. Nu știu dacă neapărat de voință și n-am absolut nici un chef s-o disec sau să filozofez pe tema asta, ci de modul în care îți setezi mintea să funcționeze. Pur și simplu, o iau ca atare. Asta nu înseamnă că mâncatul nu e un chin în continuare. Dar… baby steps. Încercarea moarte n-are.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

5 comentarii

  1. ce colectie de numere. tii si un excel cu astea? poate te uiti prea mult la numere?

    • @lucian: not really. Am fix doua aplicatii, myfitnesspal pentru socotit cit maninc si Strong ca sa stiu cite seturi/repetari si cu ce greutati am lucrat data trecuta. Asta e tot.

  2. Pont: Mersul la sala zilnic este I N U T I L. Corpul are nevoie de pauza, altfel se obisnuieste cu efortul. E mai istet decat pare si nu e asa usor de pacalit.

    3 zile pe saptamana sunt suficiente. Nu consecutive.

    • @Fofu: Depinde ce faci în fiecare zi. Nu corpul în sine are nevoie de pauză, ci mușchii stimulați în ziua respectivă au nevoie de aproximativ 48 ore. Recte, un 3-day-split nu e o problemă. Dacă azi tragi piept și triceps, mîine spate și biceps și poimîine picioare, în ziua următoare poți să te întorci la primele două grupe, că-s odihnite. Sau iei o zi pauză. Asta cu “mersul zilnic e inutil” e un mit. Depinde de program. Bașca, eu nu stau mai mult de o oră și nu mai fac febră musculară de după primele două săptămîni. Dacă am două zile pe săptămînă în care trag aceleași grupe de mușchi la distanță de trei zile una de alta, e chiar mai bine, că am volum (compensez lipsa febrei). Bașca, la mine funcționează mai bine așa decît trei zile pe săptămînă, pentru că mă forțează să mănînc mai mult. Cînd nu mă duc, am tendința să trag mîța de coadă cu mîncarea.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.