Două vorbe despre activism

activismCiteam, zilele astea, un articol publicat de The Guardian despre activism. Autorul adresează o întrebare cît se poate de logică: cît este putere şi cît este responsabilitate? Şi aş adăuga eu: dacă ai putere, cu cîtă responsabilitate o foloseşti? Cum poţi fi tras la răspundere dacă abuzezi?

Autorul articolului explică destul de bine mecanismul şi n-o să intru în detalii. Pe scurt însă, situaţia stă aşa: activismul e bun pînă la un punct. Rolul activismului este acela de a arăta problemele cu degetul şi a spune: “bă, băieţi, lăsaţi-o jos, că măcăne.” Însă în acelaşi timp, problema activismului apare în momentul în care nimeni nu vine cu o soluţie concretă.

De ce prinde activismul? Pentru că merge pe latura emoţională, cu mesaje puternice, chiar dacă, de multe ori, nu sînt argumentate din toate punctele de vedere. În articolul din Guardian, e dat exemplul Shell, care a fost nevoită, ca urmare a protestelor Greenpeace, să dezasambleze o platformă petrolieră pe pămînt în loc să o prăbuşească în mare. Soluţia s-a dovedit mai poluantă decît scufundarea platformei. De tras la răspundere, n-a fost nimeni tras la răspundere.

Citiţi articolul, merită. Nu pentru exemple, ci pentru ideea de bază, adică responsabilitatea.

1 comentariu

  1. In termeni filozofici cred ca e vorba despre vechea intrebare ‘cat de libera este libertatea’, intrebare ce ar putea fi un camuflaj pentru intrebarea ‘poti sa faci ceea ce vrei, dar nu lovesti in altii egali ca tine ce se pot si ei simti liberi sa te loveasca?’. Un raspuns a fost ‘libertatea ta se termina acolo unde incepe libertatea altora’. Raspuns corect, dar vag: unde se stabilesc aceste granite. intr-un proiect seful/directorul are mai multa responsabilitate decat angajatul de rand. Aceasta ii da mai multa libertate in a-si debloca mai multe puteri. Uneori aceasta libertate ii da puteri discretionare: el decide ca trebuie sa stai peste program, ca meriti sau nu o marire de salariu, etc.

    In nlp exista 3 ‘pozitii perceptuale’: (1) eu – o versiune de egoism, dar necesara, fiindca eu trebuie sa imi platesc chiria, sa imi cumpar mancare, etc; (2) tu – o versiune de altruism, de a-l respecta pe celalalt, necesar pentru orice fiinta sociala; (3) pozitia meta – in principiu impartialitatea, arbitru, necesar pentru a recunoaste ca ai gresit, pentru a sti ce e de facut chiar daca nu place mie sau tie. Toate ‘pozitiile perceptuale’ sunt egale intre ele si nici una nu este deasupra celorlalte. doar ca trebuie folosita la momentul respectiv. Asta se vede in articolul respectiv: Greenpeace a activat doar pozitia ‘eu’ in timp ce Shel folosea ‘arbitru’. In final Shell a fost silita sa se plieze pe pozitia ‘tu’ si sa piarda. Realitatea a dat dreptate pozitiei de arbitru.

    Mie mi-a placut teoria politica din 1984 de Orwell. Pe scurt (la cerere pot povesti ce e lung) exista 3 clase politice ce au 3 mentalitati diferite si atfel au pozitii sociale si economice diferite.
    prima e clasa conducatoare.nu sunt neaparat cei mai destepti sau cei mai competenti sa conduca, DAR VOR SA RAMANA LA PUTERE. Cand prin ceea ce conduc nu se realizeaza, recurg la coruptie, birocratie sufocanta si un fenomen special explicat mai jos.
    clasa de mijoc e cea care gandeste si care are simtul critic de a comenta clasa conducatoare. e singura care poate ‘baga sula in coaste’ cum se exprima un exponent al clasei de sus de la noi.
    Clasa de jos nu are idei , nu prea stie cum merg finantele, tot ce vrea e termenul ambiguu ‘o viata frumoasa’, are pasiune dar nu o poate cristaliza sub forma de idei.
    De-a lungul istoriei revolutiile reusite au fist cand clasa mijlocie a cristalizat un plan de batalie, un set de idei ca platforma program pentru ce sa se schimbe motivate cu ‘de ce’, a condus clasa de jos (cea mai numeroasa), dupa care a ajuns sus iar clasa de jos a ramas tot jos. Rascoalele clasei de jos au fost mereu supuse esecului, au fost dezorganizate si NU s-a stiut clar PENTRU si DE CE s-a luptat.
    Sfatu cinic pentru cei de la putere e sa distruga clasa de mijloc, singura care ii face in mod real probleme. Despre asta este comunismul criticat in 1984, ‘toti egali’: e mai usor sa fim toti prosti decat toti geniali. Spre exemplu kmerii rosii, aia au fost adevaratii comunisti, ceilalti comunisti din istorie (stalin de exemplu) au fost mai timizi. Asta se intampla si in Romania: comunismul a distrus simtul critic moderat, responsabil si care vrea sa fie impartial cu unul plin de ura, teribilist si egoist (cam ceea ce se vede pe televiziunile unui fost securist). Apoi clasa de mijloc e supertaxata in ordine de a se contopi in clasa de jos, cea care se multumeste cu un kil de ulei la 4 ani.
    Dar cel mai bine pentru cei ce vor doar puterea este sa duca constant un program de prostire a maselor, lucru in care massmedia poate juca un rol important prin activismul unei cauze sau alteia. ceea ce a facut cel ce a chemat minerii dar nu neaga vehement.