Dragostea

marina-abramovic-ulay-2010Cîrcotaşii ar spune că e doar emoţia revederii. Eu cred că e ceva mai mult. E dovada că unele sentimente nu mor niciodată. Ştiam clipul de mai jos, l-am văzut acum cîteva luni. Zilele astea însă a revenit în atenţia lumii. E reîntîlnirea a doi artişti, Marina Abramovic şi Ulay, doi artişti ai anilor ’70 care s-au revăzut la 22 de ani după ce s-au despărţit. Şi nu s-au despărţit oricum, ci după cîte 2.500 de kilometri străbătuţi pe jos, fiecare pornind de la un capăt al Marelui Zid Chinezesc, întîlnindu-se la mijloc.

O poveste ciudată dacă te-ai lua după toate normele sociale, o despărţire şi mai ciudată dacă te-ai lua după modul în care s-a întîmplat. Căci, la mijlocul Zidului, în 1988, cei doi şi-au spus “Adio.” S-au revăzut în 2010, la Museum of Modern Art (MoMA) din New York, în timpul unei “expoziţii” de-ale ei, pe care a vizitat-o şi el. Momentul e emoţionant, uluitor chiar, şi merită văzut. Postez ambele clipuri, şi pe cel cu prezentarea “neutră” a întîlnirii, şi pe cel cu prezentarea în care apare Ulay înainte de a o revedea. Şi, zău, merită văzute ambele. Remarcaţi expresivitatea dincolo de emoţia revederii. Şi faptul că se-nţeleg din priviri, fără vorbe. Şi fericirea de pe chipurile ambilor. Şi ştiinţa că, deşi s-a încheiat, povestea lor nu se va sfîrşi niciodată.

Şi experienţa lui:

Arta, aşa cum ar trebui să fie. Fără ipocrizie

Dacă mai aveam nevoie de un semn că m-am născut prea tîrziu, că ar fi trebuit să trăiesc în anii ăia, sau că arta, în sine, a regresat, ori că arta anilor ’60-’70 a fost cu mult înaintea vremurilor ei, atunci e povestea celor doi. Pentru că eu văd artă de amorul artei, nu artă de dragul linguşelii, nu ipocrizia specifică artiştilor contemporani, care-şi doresc să fie pupaţi în fund, care nu ştiu cum să se laude mai mult sau cum să fie în centrul atenţiei.

Marina Abramovic, de exemplu, se numără printre artiştii polivalenţi. Pe lîngă ilustraţie ori grafică, talent pe care l-a şi folosit la un moment dat, s-a specializat în “performing arts,” de altfel, chiar s-a descris, la un moment dat, drept bunica acestui tip de artă. N-o să povestesc cei cinci ani ai săi alături de Ulay, Wikipedia o face mult mai bine decît mine. Dar merită notat că arta celor doi a fost mai degrabă experimentală. Însă o artă experimentală atît de naturală a unor oameni atît de fireşti.

Uitîndu-mă în jur, cel puţin la artiştii noştri – deşi, dacă ne uităm şi pe-afară, remarcăm un orgoliu stupid sau o nevoie de recunoaştere vizibilă, – mi se pare extraordinară modestia celor doi. Ei sînt oameni, nu “artişti,” sînt oameni care trăiesc dintr-o pasiune pentru frumos. E fenomenal şi, în acelaşi timp, e de neînţeles pentru foarte mulţi. Da, e adevărat, e uşor să fii modest cînd îţi permiţi să cumperi o clădire în Hudson, un cartier al Manhattanului, dar e mult mai greu să ajungi să fii modest ştiind că-ţi permiţi să o cumperi după ce ai plecat de jos.

Arta prezentului e un regres. Şi, recunosc, sînt fascinat de cît de mult a regresat în ultima jumătate de secol. Era hippie a fost, poate, cel mai bun lucru care s-a întîmplat omenirii. A deschis ochii lumii, a lăsat loc experimentării şi a încurajat o libertate a spiritului pe care nu o mai regăsim într-o epocă a politically correctness-ului, în care prejudecâţile stupide au luat locul frîului liber al imaginaţiei. Ne-am ramolit. Ne-am închistat. Ne-am complăcut într-o autocenzură stupidă. Ne-am limitat. Am devenit stricţi cu noi înşine. Nu mai experimentăm. Nu ne mai permitem s-o facem. Nu ne mai sînt apreciate experimentele. Publicul se teme de ele. De fapt, care public?

Ne-am tîmpit…

Imaginaţi-vă că, după ce aţi citit despre “performance“-urile celor doi, aţi vedea aşa ceva într-o galerie din centrul Bucureştiului. Cîţi ar urla despre obscenitate? Cîţi ar urla despre vulgaritate? Cîţi ar urla despre cît de păcătoşi sînt artiştii? Cîţi ar urla despre cît de lipsită de valoare e opera celor doi, dacă acum ar fi văzut pentru prima oară, deşi e atît de recunoscută acum, la zeci de ani după ce a fost iniţiată?

Şi cît de ipocriţi am ajuns?

Vă recomand neapărat clipul de mai jos.

The ego of an artist is a huge obstacle to his work. Because it kind of suffocates the message. (…) For me, it was always this question: if we have a fast life, we have to have a long art. To understand here and now, how can we really live in present.

3 comentarii

  1. Superb! Va multumesc.

  2. Dragostea adevarata nu va muri niciodata !

  3. Ma tot uit la filmarea asta si tot ma emotioneaza. Desi am mai vazut o de cateva ori :)