Echilibru

Zace chitara mea de cînd am cumpărat-o. Aştept momentul în care m-oi urni s-o reacordez. Şi celălalt moment, în care chiar o să pun mîna pe ea şi-o să pun mîna pe telefon să întreb cînd pot să mă prezint la lecţii. Căci, da, am găsit un profesor de chitară foarte bun. Povestea omul că, după doi ani de lecţii, un client de-ai săi, un tip la vreo 50 de ani, s-a urcat pe scenă, la nunta fetei sale, şi a cîntat ceva din Hendrix. Eu cred că asta e cea mai bună reclamă.

Eu nu vreau să cînt Hendrix, mi se pare un pic prea haotic. La fel ca Syd Barrett. Îmi place o oarecare ordine şi ceva logică pînă şi în muzică. La fel cum îmi place simetria în design. Fiecare floricică îşi are rostul ei, la timpul ei, la locul ei. Ai putea interpreta asta drept “soartă,” deşi e o noţiune la fel de relativă ca etica şi moralitatea. Nu neg, îmi place haosul. Cîtă vreme e organizat. Cîtă vreme are un sens şi cîtă vreme îţi oferă perspective de organizare. În fond, cînd toată casa e cu fundul în sus, tu eşti singurul care ştie unde e aruncat ceea ce cauţi.

De aia, poate, muzicienii anilor ’60-’70 sînt mai organizaţi decît alţii. Poate şi pentru că s-au drogat cu ce trebuia. Naiba ştie. LSD-ul pare mai sănătos decît heroina combinată cu alcool. Deh, prea multe supradoze şi prea mulţi scufundaţi definitiv.

Dar am descoperit cum să produc, în GarageBand, un efect similar celui aplicat de David Gilmour. Am scos, după jumătate de an, cablul verde, am băgat jack-ul în chitară şi USB-ul în Mac şi am început să-mi chinui buricele degetelor. Spre norocul vecinilor – mai ales al unei vecine uşor demente, care a scăpat ieftin de data asta -, n-am nici boxe, nici amplificator. Nu încă, cel puţin, căci există, totuşi, un amplificator ce-mi face cu ochiul, chit că n-aş avea nevoie de mai mult de un set de boxe puternice şi de-o simplă aplicaţie. Însă am descoperit cum să setez GarageBand pe-un efect floydian şi-am zdrăngănit în neştire, timp de vreo jumate de oră, pe nişte corzi complet pe lîngă.

O refulare complet nemelodică, dar suficientă să-ţi clăteşti creierii. Căci, uneori, negînditul la nimic provoacă revelaţii, chit că-i pe o pseudomuzică inventată de tine şi ascultată-ntr-un singur difuzor. Mono, ce să-i faci? Asta-i viaţa.

La fel ca printre diezi şi bemoli, şi vieţile noastre urcă şi coboară. Nota perfectă e la mijloc întotdeauna, de aia-i zice echilibru. Dar, de fapt, oricît am urca, fie că-i cu vreun semiton sau cu un ton, ori cu mai multe, sîntem, în fapt, aceiaşi copii, aceiaşi adolescenţi. Emoţional, gîndim la fel, reacţionăm la fel, ne manifestăm la fel. Nu e nici o diferenţă. Ne supărăm aiurea, ne ofticăm din nimicuri, tragem cu dinţii de orgoliu, ne încăpăţînăm în ciuda raţiunii. Şi la 8, şi la 16, şi la 30 de ani. Şi la 60. Culmea e că nu ne-ajută cu nimic, nici măcar nu ne face să ne simţim mai bine.

Ca-n muzică, tot cam aşa-i şi-n viaţă. Ca-n Floyd sau Zeppelin, ca-n Doors sau Creedence, e un haos. Haos organizat. Sau, dimpotrivă, o organizare haotică. Doar noi ştim unde să găsim lucrurile pe care le căutăm. Uneori, ştim că sînt acolo, dar avem creierii prea prăjiţi să ne aducem aminte unde ne-am lăsat echilibrul.

Totul e să nu renunţi.