Că tot am citit vreo câteva articole despre cum văd românii o soluție în emigrare, să-mi dau și eu cu părerea într-o semicunoștință de cauză, că nu-s decât de o lună și aproape jumate în Anglia.
În esență, cred că avem cam două categorii mari și late de emigranți:
- cei care pleacă la muncă – iar aici putem defini câteva subcategorii, anume:
- expații, trimiși de companiile din țară să lucreze în afară sau promovați de multinaționale în joburi în altă țări
- “căpșunarii”, adică cei care pleacă pe cont propriu să-și caute de muncă, fie cu ajutorul prietenilor deja plecați, fie de capul lor, fie prin agenții de plasare
- scârbiții – cei din clasa de mijloc, cu ceva bani puși deoparte, profesioniști, cărora le e relativ ușor să-și găsească ceva în domeniul lor și care fug din țară din cauză că s-au săturat de… ceva – politică, PSD, lipsa autostrăzilor, ce vreți voi
Ar mai putea fi și o categorie de mijloc, undeva între expați și scârbiți, care au găsit deja un job și pleacă pe bani mai buni, nu neapărat pentru că sunt complet scârbiți, cât mai ales pentru că nu se mai omoară după România și ar fi dispuși să încerce și altă țară, dar nu aș cataloga acest grup drept o categorie de sine stătătoare.
Așteptările
Pentru cei din prima categorie, așteptările sunt destul de simple: vor să facă bani să trimită înapoi în țară și se așteaptă să muncească mult pentru ei. Unii ajung să se plângă că muncesc mai mult și se tot cotesc, schimbă joburi, schimbă țări, dar scopul e același: banii.
Pentru cei din a doua categorie, așteptările sunt de tipul “mă duc într-o țară civilizată unde n-am de-a face cu birocrația stupidă din România, unde politicienii își fac treaba, unde am șosele, unde știu că taxele mele se văd în spitale și-n educație” etc. Și preferata mea, “plec și scap dracului de discuțiile despre politica din România, de PSD, de dracu’ și de lacu’ etc.”
Realitatea din teren
Odată mutat în altă țară, prima chestie care te izbește în față e birocrația locală. În cazul meu, în Anglia, a trecut o lună și ceva și încă n-am cont bancar (sunt self-employed, cum le zice pe-aici, contractor pentru o companie). Folosesc Transferwise pentru contul de business și Revolut pentru contul personal.
Observație: Transferwise e oribil și pică frecvent, dar e singura opțiune rapidă pentru a deschide un cont de business, câtă vreme Revolut încă n-au introdus complet opțiunea, iar lista de așteptare e de vreo trei luni. Practic, am încasat prima factură în Transferwise și am virat toți banii în Revolut. Ambele oferă conturi bancare locale, în UK, și ambele funcționează ca o umbrelă – teoretic, contul e pe numele tău, dar practic nu prea e. Cel puțin în UK și în SUA.
Legislația este, iarăși, ușor diferită. În UK, dacă ai un SRL și nici un angajat, iar tu ești director (echivalentul administratorului în România). poți folosi banii companiei cum ai chef. Mai exact, ai statut de SRL, dar ești taxat ca un PFA. Dacă nu-ți bați capul cu deduceri fiscale și alte trăznăi (iar la capitolul ăsta, Fiscul te caută și la biletul de autobuz dacă îl declari drept cheltuiala pe firmă), plătești din start 20% corporate tax. Adică un fel de impozit pe venit, că n-ai angajați și nici cheltuieli, deci e firma ta și, în consecință, cum ziceam, ești taxat ca un PFA în țară.
Realitatea din teren e că birocrația te mănâncă, aștepți pentru orice rahat până îmbătrânești și nimic nu se întâmplă fără să treacă prin poștă. Pentru numărul de asigurare socială (NINo), am așteptat trei săptămâni pentru că a trebuit procesat la mama naibii, prin Scoția, pentru că birocrații trebuie să mănânce și ei ceva indiferent de regiunea de pe insulă în care locuiesc.
Primele două luni sunt, pur și simplu, frustrante, pentru că ajungi la concluzia că birocrația din altă țară s-ar putea s-o bată pe birocrația de la tine din țară. Chestie care te dezamăgește din start. În plus, în funcție de țara în care pleci, inevitabil descoperi ceva care nu funcționează.
În UK, NHS e o varză completă. Dacă spitalele românești colcăie de mizerie (am vrut să scriu bacterii, dar aș fi spus prea puțin), sistemul britanic este sub dimensionat, timpii de așteptare sunt inuman de lungi, iar prețurile sunt uriașe atât la stat, cât și în privat. Cine se plânge că un RMN costă 400 lei în România n-a văzut o proformă de 5.000 lire în UK pentru același tip de imagistică, pe același segment.
“Vreau o țară ca afară, dar vreau ca afară să fie ca acasă”
De-a lungul perindărilor mele cu trenul, am auzit tot soiul de discuții între românii mutați în UK. Cele mai frecvente plângeri – și, implicit, motive de urât țara în care au venit la muncă – sunt legate de prețuri și de regulile prea stricte.
Pe românește:
- dacă arunci un chiștoc pe jos și e un polițist prin preajmă, iei amendă; chiar și dacă e în civil, în timpul liber, dacă e minimum de zelos, are dreptul să te amendeze
- dacă nu-ți separi gunoaiele (reciclabile și nereciclabile), nu e treaba gunoierului s-o facă pentru tine; dacă arunci jumate de sandviș în sacul cu plastice, metal și cartoane, gunoierul îți lasă sacul în fața ușii până săptămâna viitoare, când vine din nou să-ți ridice gunoiul. Dacă se repetă minunea și tu continui să le pui la grămadă, primești amendă
- dacă dai flash-uri, se numește condus agresiv și iei amendă
Și tot așa. Cum constata și Cetin, apropo de Germania, civilizarea se face cu forța. “Ăștia sunt nașpa, dau amenzi pentru orice“, am auzit-o deja de prea multe ori de la români și niciunul nu face legătura între “e curat pe străzi” și “dacă nu s-ar da amenzi, ar fi jegul de-un metru“.
Oamenii
O chestie pe care a sesizat-o și sor-mea în Belgia, unde locuiește de aproape șapte ani, și pe care am sesizat-o și eu în Anglia: în Vest, oamenii sunt mult mai individualiști decât în zona balcanică. Au puțini prieteni spre deloc, în general cei din copilărie sau unul-doi colegi de muncă, și cam atât.
Partea cea mai amuzantă e când îi auzi pe români vorbind despre români: “Să te ferești de români, sunt cei mai nașpa” și chestii de genul “Rămăsesem fără bani, i-am cerut 50 lire pentru trei zile, când luam leafa, și nici nu mi-a mai răspuns“, de la cineva care se mutase de trei săptămâni în Anglia. Discuție pe bune, auzită în tren. Pentru că abia te-a cunoscut și, dacă e român ca tine, ți-e dator să te împrumute, sigur.
Majoritatea românilor, mai ales din zona clasei de mijloc, se plâng că românii de-acasă sunt “țărani“, “melteni” etc. Realitatea din teren e că-i la fel peste tot. Există o directă proporționalitate între meltenismul românilor și meltenismul englezilor, de exemplu. Diferența e că englezii sunt politicoși, că “nu se face” să-ți bagi și să-ți scoți în public, că doar ești englez, iar englezul, oricât de țăran, e un gentleman.
În rest, și englezul (la ăla sadea mă refer), la fel ca românul, scuipă pe stradă, e la fel de analfabet și uită să pună apostroafe (echivalentul lui “mă-ta are cratimă“, dar în limba lui Shakespeare) indiferent de funcție sau să scrie succesuri în loc de succese, evident, în engleză. La capitolul ăsta, nu e absolut nici o diferență.
Banii
Nu știu cum e în alte țări, dar în Anglia, totul e scump. Mai ales serviciile. Dacă încercăm o ecuație comparativă cu x și y, unde x e raportul dintre venituri și cheltuieli în România, iar y e raportul din Anglia, Anglia e relativ mai ieftină.
Am auzit, tot în tren, o discuție de tipul “Aici, de două lire, iei două beri. În Olanda, luam cinci de banii ăștia.” Adevărul este că da, raportat la prețurile din multe țări UE, Anglia e scumpă. Raportat la venituri, e undeva tot pe-acolo pentru chestii de bază precum mâncarea.
Unde te termină: serviciile. Chiriile nu sunt neapărat mari (raportat la x și y de mai sus), dar se adună utilitățile și taxa la primărie (un fel de impozit pe proprietate pe care nu-l plătește proprietarul, ci chiriașul). Am vrut să mă mut, după ce am încasat prima factură, și am ajuns la concluzia că, la o chirie de 600 lire lunar, costul total se duce lejer spre 1.000.
Dacă nu lucrezi în construcții, în transporturi sau în ceva bine plătit (precum zona de IT, design, comunicare), nu ai cum să pui la fel de mulți bani deoparte precum în alt colț de Uniune Europeană. Nu în Anglia, probabil că nici în Belgia.
La toate astea, se adaugă asigurările și alte cheltuieli. Toți românii se reped să-și cumpere BMW cu 1.500-2.000 lire, după care-l trimit în țară, că nu-și permit să dea 300 lire lunar pe asigurare și încă 200 lire lunar pe gaz (discuție pe bune, auzită în avionul spre București).
Observație: S-a umplut Bucureștiul de gioarse aduse din Anglia, dubițe folosite pentru transport de mărfuri. E suficient să aruncați un ochi în parcarea de la IKEA, unde stau oamenii pentru preluat mobila celor care nu vor să aștepte o lună pentru livrare, e plin. Le cumpără cu 500-1.000 lire de-aici și le folosesc în țară.
Observație: “Vin imigranții și ne iau joburile” și “Să nu se mai plângă, că nici ei n-ar spăla veceuri, noroc cu noi“, ambele sunt două replici idioate. În Anglia, cel puțin, motivul pentru care localnicii nu vor să muncească e că, în contul cotizațiilor plătite de-a lungul anilor, e mai profitabil pentru ei să stea acasă, pe benefits, decât să facă munca unui român, în construcții, pe 100-200 lire în plus față de cât oricum primesc de la stat.
Birocrația
Chestia care m-a dat peste cap pe mine ține de timpii de așteptare. Am sunat pentru un interviu la Job Centre, pentru NINo, m-au programat după o săptămână. A durat o gașcă de timp ca să-mi vină numărul de asigurare. Prin poștă, evident.
Am completat formularul pentru permis de conducere provizoriu (în Anglia, nu poți face școala de șoferi fără unul; nu-mi propun neapărat să o fac, dar un permis provizoriu se califică drept “proof of address“). Trebuie să aștept o săptămână ca să-mi vină – desigur, prin poștă – un formular pe care trebuie să-l completez și pe care trebuie să-l trimit înapoi și încă vreo două-trei săptămâni până când vine, de fapt, bucata de plastic.
Nu poți face nimic fără “proof of address“. Nu ai dovada domiciliului, nu poți deschide un cont bancar. Dacă nu ai cont bancar, nu poți închiria (partea asta o rezolvă Revolut, cel puțin temporar). Dacă nu poți închiria, nu ai “proof of address“.
Desigur, poți închiria o cameră într-o casă, dar acel contract, din cauză că nu e făcut printr-o agenție imobiliară recunoscută de bancă și din cauză că nu plătești council tax, ci îl plătește proprietarul, nu e recunoscut de bancă. Dacă n-ai cont bancar, nu-ți primești leafa (mă rog, mai există și indivizi, de regulă români sau polonezi, care plătesc la negru). E un cerc vicios complet.
Pentru un basic check, adică un soi de cazier fiscal, durează până la trei săptămâni pentru că cineva din Scoția trebuie să mănânce o pâine și, pe lângă el, trebuie plătiți și angajații poștei. Se putea, desigur, rezolva printr-un API, într-un sistem informatic, dura maximum trei zile cu tot cu – evident! – trimis prin poștă, dar de ce să lași oamenii pe drumuri?
Limba și xenofobia
Că tot făcusem împărțeala de la începutul textului, bariera lingvistică e foarte interesantă pentru românii care emigrează. Și asta pentru că, în cazul primilor, care vin pentru bani (și aici nu vorbim de expați), limba chiar e o problemă.
Cei care vin singuri nu prea au timp să învețe limba locului – la muncă muncești, acasă n-ai cu cine sta de vorbă. Cei care vin prin prieteni sau prin agenții nimeresc tot printre români. În multe cazuri, agențiile de plasare trimit – pe un șantier, să zicem – mai mulți români, cărora angajatorul le asigură cazarea. Vor auzi mai puțină engleză decât auzeau la TV acasă.
Asta e o problemă generală pentru toate comunitățile de imigranți. Între polonezi se vorbește poloneza, între arabi se vorbește araba și tot așa. Și e una dintre chestiile care-i calcă pe bătături pe localnici. Deunăzi, un taximetrist mi-a zis că vorbesc engleza mai bine decât alții care locuiesc de zece ani în Anglia. Mă mai plâng că încă n-am prins toate regulile de accentuare a cuvintelor și oamenii mă întreabă unde am învățat să vorbesc, că e prea bine pentru cineva venit de pe continent.
Asta ca idee despre tipul de imigranți cu care sunt obișnuiți și cu care abia pot schimba câteva vorbe. Dar, în fine, limbajul semnelor e universal.
Că ziceam de accente, engleza din teritoriu e diferită de aia de la școală sau de la TV. Vorba vecinului polonez, care a terminat filologie engleză la el acasă, engleza aia de la școală o vorbesc doar regina și cu ăia de la BBC.
La fața locului, există cel puțin trei feluri de a pronunța “Luton”, orașul cu aeroportul de lângă Londra. Nu e nici pe departe “Latăn”, ci e și “Lutăn”, e și “Liu-tăn”, e și “Luuuu-ăn” cu un t aspirat aproape lipsă. Sau, favoritul meu, o localitate de pe lângă Luton, Flitwick nu e “flituic”, cum l-ai învățat tu la școală, e “flitic”.
Și mai e “water”, pe care tu-l pronunți “oarăr” ori “oatăr” și care e pronunțat așa doar uneori, dar în majoritatea cazurilor, e fie “uuuu-aaa-t-ăăă” sau “ua-tăr”. Și stai de vorbă cu omul de la magazin și nu pricepe ce-i zici, că el e din alt cartier, unde o literă are asignat un alt sunet.
Politica
Pe marea majoritate a emigranților români nu-i prea încearcă vreo durere legată de aceste aspecte. Sau, în orice caz, nu foarte multe. Scopul lor e să facă bani ca să-i trimită în țară.
Pentru un “scârbit”, șocul cultural trebuie să fie destul de puternic, pentru că te trezești în fața aceluiași tip de probleme. Desigur, în Anglia, site-ul guvernului îți oferă toate informațiile posibile și imposibile, explicate ca pentru proști, dar dincolo de asta, te dai cu capul de aceleași probleme.
Convingerile politice sunt la fel de greu de clintit, iar problema expusă mai sus, cea a limbii, e unul dintre motivele pentru care au votat Brexitul. Imigrantul trăiește la el în comunitate și nu se spetește învățând limba, iar dacă mai și dă cu jula, e clar că toți sunt hoți, să se ducă la ei acasă.
Politica românească în “exil”
Însă pentru emigrantul român care provine din clasa de mijloc, lipsa de empatie – cum ziceam, mai greu cu amicițiile – și lipsa de ocupație în timpul liber, duce invariabil la aceeași frustrare.
Pentru românul educat și informat care emigrează, cel puțin în primă instanță, ajunge să nu fie nici o diferență între a locui acasă și a locui în străinătate. Pentru că, vrei – nu vrei, n-o să citești Guardian și BBC, ci tot Hotnews și Digi, și tot o să te oftici că nu se schimbă nimic.
Că tot m-a rugat Craig să-i răspund la niște întrebări pentru Emerging Europe, o bucată din răspunsul meu:
[F]or a regular informed middle-class Romanian immigrant, there isn’t such a big difference when it comes to staying in the country or moving abroad. The Romanian politics will annoy you just the same, and the news will follow you everywhere you go. You’ll just not have as much time on your hands to think about it. That’s basically the first lesson you learn when you move: you can leave the country, but the country refuses to leave you.
Până ajungi să-ți faci prieteni și să devii parte dintr-o comunitate, chiar să nu-ți mai pese de ce se întâmplă în România, frustrarea va rămâne. Nu se schimbă absolut nimic. Pur și simplu, nu vei mai avea la fel de mult timp să freci duda pe facebook și să te enervezi la fel de des. Dar în timpul liber, te vei enerva la fel. Autostrăzile și curățenia de pe strada ta nu compensează lipsa socializării.
În concluzie,
- civilizația nu se clădește pe bază de mieunat și plâns că e poporul nașpa, ci cu forța – amenzi, amenzi, amenzi
- să te plângi că românii sunt nașpa e o prostie, toți localnicii, statistic vorbind, sunt la fel ca românii – aceeași cantitate de idioți, analfabeți sau melteni
- apucăturile de-acasă nu ajută cu nimic, dimpotrivă
- nu se plimbă nicăieri câini cu colaci în coadă
- țara te urmărește oriunde-ai fugi, mai ales dacă-ți rămâne un strop de timp liber zilnic și n-apuci să-ți faci prieteni
Personal, înțeleg pornirea de-a fugi din România, mai ales în contextul în care guvernanții fac totul contra naturii, înțeleg foarte bine frustrarea, dar trăgând linie, dacă ai un venit decent sau o afacere care merge în România, mi se pare absurd să pleci doar pentru că-ți pute PSD-ul. Nu faci altceva decât să înlocuiești niște frustrări cu alte frustrări.
Consecința firească ar fi să te implici, să încerci să schimbi ceva, să te înscrii într-un partid nou, să dai din coate. Altfel, de schimbat, nu se schimbă mare lucru. Se schimbă peisajul și se înlocuiesc niște frustrări cu altele, dar România rămâne la fel. Și da, una-s așteptările, alta-i realitatea.
PS: Eu sunt un soi de struțocămilă, nu-s nici căpșunar, nici expat. Am primit o ofertă bună de job și am plecat. Mă calific și la “am plecat pentru bani“, și la “n-am plecat de capul meu“, și la “n-am plecat de scârbit ce eram“, și la “n-am plecat din convingere“, și la “am plecat de curiozitate“. Din convingere aș fi plecat în Portugalia, dacă prindeam un job mișto, pentru că e clima perfectă, portughezii sunt la fel de bețivi ca românii, țara e colorată, e pe creștere economică etc.
26 comentarii