Emigrarea: ţara pierde miliarde, românii câştigă o viaţă mai bună afară

Am citit, zilele astea, două lamentări pe tema românilor care emigrează. Prima în ZF, o ştire de exact un paragraf (şi un video deasupra, care nu mi se încarcă) care zice aşa:

Peste 200.000 de români au plecat din România în 2016 […]. Dacă toţi cei circa 200.000 de români care au emigrat anul trecut ar fi rămas în ţară şi s-ar fi angajat pe salariul mediu pe economie (de circa 730 de euro brut/lună), în consum ar fi intrat circa 1,7 – 2 mld. euro pe an, potrivit unui calcul al ZF. Deşi salariile au crescut, fenomenul migraţiei externe nu a încetinit.

De fiecare dată când văd astfel de ştiri, mai râd un pic. Nu ştiu cât de corect e calculul – probabil că este -, dar e unul cinic atât vreme cât se referă la bani, nu la calitatea vieţii. 730 euro brut înseamnă vreo 380 euro net. Adică în jur de 1.700 lei lunar.

Titlul e ceva cu “Drama României” şi “Economia României pierde încă 2 mld. euro pe an din plecările în străinătate ale românilor.” Logica o fi spunând că se pierd două miliarde, dar bunul simţ spune că nu România pierde cele două miliarde, ci un stat incompetent pus pe prăduială.

Da, România pierde două miliarde, dar oamenii care pleacă sunt în câştig din cam toate punctele de vedere. Repet: 1.700 lei lunar.

A doua lamentare e în Adevărul, unde Doru Pop face un istoric al decimărilor demografice din ultima sută de ani, punând pe al treilea loc, cronologic vorbind, migraţia post-1989. Iată cum, zice el, pleacă românii inteligenţi şi muncitori, iar în locul lor rămân needucaţii şi leneşii.

Eu aş spune că încă n-au rămas doar putorile şi proştii, câtă vreme doar anul trecut au mai plecat 200.000 oameni. Încă mai sunt şi dintre ceilalţi. Dar, încă o dată, despre ce vorbim? 1.700 lei lunar?

Cumva, am impresia că tocmai din lamentări din astea se ajunge la iliberalism de tip Ungaria şi Polonia. Pentru că lumea începe să se-ntrebe “Da’ ce facem ca să-i ţinem în ţară?“, iar răspunsul, în general, vine sub formă de populism şi, uite-aşa, apar compromisurile, de se ajunge la acceptarea populismelor la pachet cu cedarea drepturilor pentru că a renunţa la o anume libertate este “un preţ mic de plătit pentru o viaţă mai bună.

Ăsta e exemplul tipic de “nu vedem pădurea din cauza copacilor.” Abordarea corectă era: ce face statul pentru a-i ţine pe români în ţară? Degeaba te plângi de efecte dacă nu identifici cauzele şi nu le repari. Dar despre asta, altădată.

În altă ordine de idei, e dreptul fiecăruia să facă ce vrea cu viaţa lui. Inclusiv să plece din ţară. Indiferent de efectul asupra ţării. Şi ar trebui, la fel ca-n constituţia americană, să fie scris în toate constituţiile că e dreptul fiecăruia să-şi caute şi să-şi găsească fericirea. Unde are fiecare chef.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. Una e că statul e incompetent. Dar măcar să te lase-n pace. Când începe să-ți mai pună și bețe în roate pt că pitong, atunci e nasol.
    Bucureștiul mi se pare imaginea perfectă a României. Tot ce ține de competența statului e de rahat (trafic, încălzire, tot ce ține de bani public și politică publică e praf), iar când te uiți la la oamenii simpli, “privații” vezi niște oameni foarte faini. În București am întâlnit unii dintre cei mai faini oameni din viața mea. Că unii din ei erau născuți în Provincie e irelevant.

  2. Cu toții acceptam ca fiecare are dreptul sa plece de la o companie care e gestionata prost – de la o echipa care nu merge bine. De ce nu de la o țara care e gestionata prost?
    Cu toții acceptam ca dacă Mioara s-a născut la Oiesti cu o voce de opera, e normal sa meargă sa studieze și sa cânte la București. De ce nu la Paris?
    In special după deschiderea frontierelor europene, e posibil ca Mioara sa poată călători la fel de repede si ușor de la Paris la București ca și de la București la Oiesti.

    O amintire personală: in 1990 am fost activ in mișcarea pro-democrație. Am pierdut alegerile, a câștigat Iliescu. In aceeași vara am terminat facultatea și am avut ocazia sa călătoresc in Occident. Îmi scriam teza de diploma in timp ce pe strada, pe sub balconul meu, umblau minerii, căutându-ma pe mine și pe cei ca mine. In mintea mea, i-am promis lui Ion Iliescu: “Criminal bolșevic fecior de târfă, dacă tu ești roman, eu am sa încerc sa fiu altceva”. Am plecat, și nu-mi pare rău.