“Eu te-am făcut, eu te omor”

Discuţiile din cazul Bodnariu, familia de români căreia serviciul de protecţie a copiilor din Norvegia le-a luat copiii, încep să se ducă lejer pe arătură. De la reacţii legate de implicarea statului, la păreri despre profesionalism sau exagerări, de la implicarea religiei în argumentare, nu cred să fi văzut prea multe priviri obiective.

Pe scurt: în buna tradiţie românească, de a ascunde gunoiul sub preş, familia Bodnariu a declarat că “confiscarea” copiilor s-a făcut pe criterii religioase, că au fost educaţi prea religios. Apoi, a început să iasă la iveală că părinţii îi cam băteau pe copii. Nu tare, doar “o palmă la fund şi o urecheală.”

copil-abuzat

Când părintele recunoaşte urecheala şi palma la fund, e lesne de tras concluzia că, după povestea cu religia, e tot o formă de a ascunde gunoiul sub preş, pentru că n-aş fi atât de sigur că urecheala şi palma la fund reprezintă toată bătaia încasată de acei copii. Şi aici, există alte discuţii despre cât de OK sau nu e să le dai copiilor o palmă sau să-i tragi de urechi.

Eu am avut norocul să cresc într-o familie în care, deşi am făcut multe tâmpenii, unele chiar mari, să nu mi-o iau pe coajă. În afară de un şut în fund de la taică-meu, am mai încasat câţiva dupaci peste spate de la maică-mea, dar pe bună dreptate. Privind înapoi, cred că meritam mult mai mult. Dar niciodată vreo urecheală sau vreo palmă peste faţă. Am în colecţie mult mai mult arătătoare peste palme de la învăţătoare decât orice altceva.

Nu mă iau pe mine drept exemplu, dar singurul efect pe care l-au avut loviturile maică-mii a fost acela că nu mi-a mai păsat. Dimpotrivă, am devenit şi mai al dracului. Or, dacă în cazul meu, situaţia a fost echilibrată, că făceam rar tâmpenii, un copil care şi-o ia des consideră că asta e rutina. Nu doar că ajunge să considere că indiferent ce-ar face, tot o să şi-o ia, dar comportamentul este însuşit şi, la rândul lui, va deveni un părinte violent. Ştim cu toţii că “bătaia e ruptă din rai” şi cred că majoritatea au auzit cel puţin o dată, de la părinţi, explicată legea nescrisă a pământului românesc “Eu te-am făcut, eu te omor.”

Horaţiu Pepine explică destul de bine cum funcţionează protecţia socială în Norvegia, iar articolul lui ar trebui citit pe îndelete. Pe scurt: norvegienii îi tratează pe copii ca pe nişte adulţi. Românii, pe de altă parte, îi tratează pe copii ca pe nişte copii, dar au de la ei aşteptări precum cele pe care le au de la adulţi. Sistemul norvegian nu e deloc rău câtă vreme încurajează luarea unor decizii raţionale din partea tuturor părţilor implicate şi cultivă responsabilitatea.

Însă dincolo de povestea violenţei fizice, problema în sine este violenţa la nivel mental. O palmă ustură, dar durerea trece în 30 secunde. Însă înainte de lovitură, e un ditamai atacul verbal, care e mult mai periculos, urmat, după palma aia, de continuarea atacului. Şi nu e vorba doar de limbaj, ci de atitudine, deşi limbajul este o altă componentă importantă.

Când nu-l scoţi pe copil din “prost”, “cretin”, “tâmpit”, “idiot”, “n-o să ajungi nimic în viaţă” etc., copilul va creşte cu un sentiment de inferioritate faţă de toţi ceilalţi şi va trăi întotdeauna cu această frustrare. E o descurajare continuă, iar efectul descurajărilor îl vedem foarte bine în viaţa de zi cu zi, la atâţia oameni din jurul nostru care se feresc de luarea deciziilor şi pasează responsabilităţile.

Majoritatea celor trecuţi de 22-25 ani, în România, au crescut într-o societate în care bătaia, în copilărie, a fost un lucru firesc. În care nu s-a dus lipsă de violenţa verbală a părinţilor. Vorbim de două culturi complet opuse şi doar în ultimii zece ani ce-am mai văzut schimbări comportamentale pentru că, evident, avem acces la internet şi citim tot mai mult. Toate palmele la fund, urechelile şi urletele părinţilor se regăsesc în modul în care noi, ca societate, ne asumăm deciziile, responsabilităţile şi în modul în care dăm vina pe alţii atunci când greşim.

Nu avem o cultură a responsabilităţii şi din cauză că, de cele mai multe ori, nu am fost lăsaţi să greşim. Repetiţia e mama învăţăturii: nu te uiţi pe unde mergi, te împiedici şi îţi spargi capul o dată, vine părintele şi te ţine, ba-ţi mai dă şi-o palmă la fund, că nu eşti atent, să înveţi. Nu ăsta e modul de a învăţa. ci de a-l lăsa să-şi mai spargă capul de două ori, ca să gândească cu propriul creier. E un exemplu minor şi, evident, se poate argumenta că un copil poate muri dacă dă cu capul de un bolovan, dar nu ăsta e subiectul discuţiei.

Pe termen lung, agresivitatea părinţilor – de orice formă, fizică, dar mai ales verbală – nu face altceva decât sâ creeze un mediu toxic pentru un copil. Şi atunci, ştiind că ai o familie de români în Norvegia, familie care îşi mai “altoieşte” copiii din când în când, oare nu e lesne de înţeles că, dincolo de violenţa fizică, în mediul familial există mult mai multă violenţă verbală?

Traumele emoţionale provocate de violenţa verbală în familie fac mai mult rău decât trauma provocată de preluarea copilului de către o altă familie, mai ales dacă despărţirea de părinţii biologici se face la o vârstă mică, câtă vreme copilul are mai multe şanse să crească într-un mediu sănătos.

Poate că gândirea norvegiană pare mult mai rece şi mai insensibilă, dar este mult mai practică, atâta vreme cât, dincolo de bunăstarea individuală, vorbim de cea a societatăţii în sine. E mult mai practic pentru societate să ai tot mai mulţi oameni care cresc într-un climat familial sănătos, în care individul înţelege ce înseamnă responsabilitatea, şi e mult mai pragmatic să pui societatea deasupra individului. Face bine sănătăţii psihice. Sunt convins că majoritatea norvegienilor, spre deosebire de români, nu se plâng că Norvegia e o ţară de rahat.

E drept şi că discuţia este nesfârşită, că fiecare are dreptul la o părere, dar când vezi psihologi clinicieni români care au chiulit de la cursuri, explicând doct, în presă, că un copil nu trebuie despărţit de părinţii care îi dau câte-o palmă, îl trag de-o ureche, urlă la el, eventual se ceartă, pe cât posibil, zilnic, parcă îţi vine să te iei cu mâinile de cap şi să-i întrebi cine le-a dat diploma.

În altă ordine de idei, discuţia în cazul familiei Bodnariu nu ar trebui să se poarte la modul emoţional, ce-am face noi românii, ci la modul pragmatic. E o ciocnire a valorilor sociale. Bun sau prost, modelul norvegian pare că funcţionează foarte bine în ceea ce-i priveşte pe norvegieni, câtă vreme prin presa lor transpar cazuri de “abuzuri” cu precădere în rândul imigranţilor. Ceea ce spune, totuşi, destul de multe despre modul în care părinţii norvegieni înţeleg să-şi crească copiii. Şi aş putea paria că nu şi-i cresc cu frică faţă de autorităţi, ci că modul în care îi cresc li se pare cât se poate de firesc.

Discuţia este, de fapt, despre adaptabilitate şi despre cum definim fiecare noţiunea de normalitate. Iar la noi, precum ştim, palma, urecheala, cureaua, furtunul de la maşina de spălat, sunt normale.

(Foto: Shutterstock)

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

6 comentarii

  1. Excelent dla Mihăileanu.
    În sfârșit un punct de vedere normal printre bazaconii. Nemaivorbind de faptul că, dacă alegi să trăiești în Norvegia, respecți legile statului norvegian.

  2. “romanii ascund gunoiul sub pres” e o prejudecata si o generalizare. aplicata la un caz concret, nu putem trage nici o concluzie veridica asa cum pretindeti dvs. scrieti pe fapte sau macar pe declaratiile directe, nu interpretate, ale celor implicati. banuielile personale nu pot avea valoare de argument.

    pentru o corecta informare, familia a anuntat imediat ce a primit documentele oficiale care sunt acuzatiile. se intampla inca din 2 decembrie: https://popaspentrusuflet.wordpress.com/2015/12/02/din-partea-familiei-ganduri-izvorate-din-durere-daniel-bodnariu/

    denuntul directoarei a inclus acele elemente de indoctrinare religioasa. nu e vorba despre un eveniment singular, ci intradevar despre un conflict de mentalitati si interventie disproportionata a unei parti. practic asa au atras atentia acestei institutii. din acest punct de vedere familia Bodnariu se poate considera discriminata religios.

    ar mai fi de subliniat inca un lucru. nu se protesteza pentru “dreptul de a bate copii”, iar o astfel de abordare nu este cea crestina. dimpotriva, Scriptura indeamna la stapanire de sine si dragoste. pedeapsa corporala nu se poate sustine in mod necesar din punct de vedere biblic PS. 23 -nuiaua ta ma mangaie – citit in context este vorba de mustrare, ori despre suferinta ca factor progresiv pentru omul din interior. pentru o mai clara dezvoltare a acestui subiect, din punct de vedere crestin, va pun la dispozitie acest articol: http://eugenmatei.ro/ro/biserica-si-disciplinarea-copiilor-prin-bataie-2/ -> interesante si comentariile

    • @Ion Vasilescu: 1. de citit, neapărat, articolul de pe Deutsche Welle, câ se pare că n-a fost citit. 2. Recitirea acestuia, reiau şi cheia lui – violenţa emoţională la adresa copiilor, care face mai mult rău decît cea fizică şi care, de altfel, se întîmplă mult mai des decît “o palmă sau o urecheală.” Dacă pui societatea mai presus de individ, partea cu trauma emoţională a despărţirii este relevantă mai mult pentru părinte şi mai puţin pentru copil, care are o capacitate mult mai mare de a se adapta. Restul, c-o fi abuz, că n-o fi abuz, că proteste sau nu, astea ţin de judecata emoţională, nu de cea raţională.

  3. http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/cititori-de-pe-teren/locuiesc-in-norvegia-de-20-ani-cunosc-foarte-bine-sistemul/

    Sever Voinescu a scris odata despre o carte a unor antroplogi americani despre moralitatea Greciei antice. In timp aceasta si-a mutat centrul de atentie dinspre rusine inspre vina. Pe scurt rusinea este ceva invatat si impus social, iar vina tine de responsabilitate. in societati in care moralitatea se bazaza pe rusine primordial este imaginea sociala, masca pe care individul o arata celorlalti, indiferent de calitatile sale (e mai tentat sa copie si sa ia note bune decat sa inteleaga materia predata). In societatile bazate pe vina importanta este capacitatea interna a individului de a-si gasi resurse interne fata de lumea externa. nu e rusinos daca esti femeie de servici, lumea nu e buna sau rea, manelele nu sunt nasoale ca gen muzical ci sunt deranjante cand sunt ascultate fara voie de la cei care le asculta la volum ridicat.
    nu m-am documentat pe cazul Bodnariu, insa se pare ca el a avut “mentalitate de rusine sociala” iar identitatea sistemului educational norvegian este acela de centrare pe responsabilitate. in umbra acestui conflict creste tot acest zgomotos circ de presa.

  4. E usor sa aruncam vina pe parinti fara sa stim exact ce a fost in familia lor. Poate ca chiar merita sa li se ia copiii. Inca nu s-a facut o ancheta. Vom vedea cine are dreptate.
    Dar din cate am mai auzit prin zona, copiii imigrantilor sunt cel mai adesea ridicati pentru educatoarele sau vecinii sunt mai suspiciosi in legatura cu imigrantii.
    De exemplu, niste prieteni mi-au zis ca lor le-au ridicat copilul pentru ca educatoarea s-a sesizat ca baietelul are vanatai pe corp. Deci, violenta. De fapt, copilul avea urme de albastru de metil pentru ca parintii romani incercau sa-l scape de niste bubite.
    Acest tip de abuzuri se intampla mai rar in Oslo, dar in zonele mai putin populate unde oamenii sunt mult mai suspiciosi este dezastru.
    Dar, vinovati sau nu, familia Bodnariu nu beneficiaza, din pacate, de prezumtia de nevinovatie. Ancheta inca nu s-a terminat dar ei sunt declarati vinovati si de norvegieni si de publicul din Romania.

  5. Din perlele înţelepciunii populare de la noi:

    “Bătaia e ruptă din Rai”. Pupătorii poalei lui Preafericilă fac eforturi fizice demne de un boxer de categoria grea, doar-doar ajung mai repede în Rai.

    “Te bat de te zvânt”. Asta era o metodă de uscare rapidă pe timp de iarnă, în vremurile când nu se inventase maşina de spălat.

    “Bătaia la copii e ca buruiana de leac.” Oamenii nu aveau bani de medicamente, aşa încât se descurcau cum puteau: te doare dintele, îţi dau atâtea lovituri în cap încât uiţi de durerea de dinte.

    “Calul de bătaie al cuiva.” Ţăranul român e atât de tâmpit încât îşi bate calul până îl schilodeşte şi nu mai e bun de muncă. După aia tot ţăranul face foamea şi se plânge că e sărac.

    “Te bat până uiţi de tine.” Asta e metoda de îndoctrinare. Îl baţi pe Gigel până când răspunde: io sunt dac vârcolac, urmaşu’ lu’ Burebista!

    “Te bat până te albesc.” Aşa face ţăranul român după ce a realizat că şi-a luat nevastă o ţigancă, fiindcă alta nu se uita la el.

    “Te bat la fund de nu te vezi.” Din pricina vodcii, nu s-a lămurit dacă vrea să bată peste fund sau peste ochi.