Euro-lălăiala-fake-vision

A ajuns și la mine știrea despre fake news-ul cu Laura Bretan trasă în jos de jurații gay care s-au răzbunat pentru că ea a cântat ceva de tată sau naiba știe pentru ce motiv. Și am râs un pic.

Am râs pentru că mă întreb, sincer, de ce se mai uită cineva la Eurovision. Ce mai e de văzut? S-a schimbat vreodată ceva de la an la an? De când am prins eu programul ăsta TV, din anii ’90, nu s-a schimbat nimic.

Toate piesele sună la fel în fiecare an. Toate sunt o lălăială, aceeași, de fiecare dată. Iar când nu sunt o lălăială, mai iese prin microfon câte-o voce stridento-țopăitoare, a la Trăistariu sau Monica Anghel, pe fundal de șlagăr de Mamaia 1988.

Și nu e vorba doar de Eurovisionul românesc, ci de toate. În fiecare an, din fiecare țară, vine câte unul care lălăie aceeași chestie. Să fie frumos, să fie romantic, să fie lălăială. Cu câteva excepții (Ruslana parcă era ucraineanca), toți câștigătorii au fost niște lălăiți de care nu-și mai aduce aminte nimeni.

Eurovision e blocat undeva pe la mijlocul anilor ’70, când a câștigat ABBA. De atunci, nimic. Eurovision e un soi de San Remo. Sau Crizantema de Aur, aceeași muzică repetată obsesiv în fiecare an, dar de alți cântăcioși.

Eurovision e ca amicul ăla care te-a invitat la ziua lui și nu vrei să te duci, dar ai o obligație. Nu i-ai lua un cadou scump, că nu merită efortul, da’ nici să te duci cu mâna-n fund nu poți. Așa că-i cumperi o cravată. Toți cântăcioșii care ajung la Crizantema de Aur, pardon, Eurovision, vin cu o cravată. O chestie comună și banală, care nu cere nici muncă, nici imaginație, numai ca să scape de obligație și să-i mai vadă lumea, să mai socializeze un pic.

Dincolo de fake news-ul grosolan, eu nu pricep la ce se mai acordă acest minim strop de atenție unui festival de care nu-i pasă nimănui. E ca și când ai vorbi de filmul ăla de la TVR cu cineva care se uită la filme pe Netflix.

Nu-i pasă nimănui ce se întâmplă la TVR. Nu ascultă nimeni gunoaiele care se cântă la Eurovision. Nici măcar nu mai e amuzant să comentezi, an de an, prestațiile, a devenit de-a dreptul plictisitor.

O chestie atât de plictisitoare nu putea produce nici o altă știre în afară de o tâmpenie care strigă “bagă-mă și pe mine-n seamă!, dar te rog, bagă-mă-n seamă! Uite, aici sunt! Da’ de ce nu mă vezi? Da’ te rog…

PS: Amândouă piesele, și a Laurei Bretan, și a celeilalte, pe care habar n-am cum o cheamă, sunt șterse, fără ritm, fără cap, fără coadă și fără refren. Putea să concureze, la fel de bine, Florin Salam. Avea mai multe șanse să câștige finala aia mare. Măcar ăla face muzică pe care poți da din fund și care nu sună a la Modern Talking.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. Nu-i pasă nimănui nici de concurs și nici de ce a pățit Laura aia cu gheii ei. Tâmpiți gen Mihail Neamțu fac gargară pentru că în sfârșit au găsit ceva în România ce poate fi mapat pe tema neo-marsismului care ne distruge valorile cre[ș]tine. 🎼 Ne distruge ea, neo-marxista… Ahaaaa! 🎼

  2. Anonimo.
    Traistariu a facut istorie la Eurovision.
    Cum iti permiti ?

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.