Frica de schimbare și alte scenarii (încă) neverosimile

Văd că Sever Voinescu insistă cu obsesia lui pentru Mao și revoluția culturală. Dacă data trecută l-am ridiculizat, o să încerc, de data asta, să tratez lucrurile un pic mai serios. Fac asta pentru că e evident că habar n-are despre ce vorbește.

Ultimul lui text e de o candoare provincialistă absolut delicioasă. Ne spune, așadar, Sever Voinescu despre cum o activistă, despre a cărei culoare a pielii nu vorbim, “pentru că în ignoranță suntem toți egali” (oh, cât de rasist e apropoul ăsta!), că a zis că e decizia comunității dacă să dea jos o statuie a lui Churchill după ce comunitatea decide dacă e mai important ce-a făcut pentru țară sau că a fost rasist.

Spun că textul e de-un provincialism adorabil pentru că e clar că Voinescu nu știe cum funcționează sistemul politic din UK. Asta e una dintre problemele multor conservatori români, mai ales alde Mike Neamțu – care, întâmplător, a făcut și-un doctorat în Londra, dar pesemne că n-a ieșit din cămin deloc -, anume că ei presupun că lucrurile, în ogrăzile altora, stau la fel ca la ei acasă.

Public servant

Una dintre particularitățile politicii britanice – și a celei americane, de altfel, care a preluat modelul – este acela că democrația se exercită de la cel mai mic nivel administrativ. În cazul Angliei, de la nivelul consiliului local, trecând ulterior prin cel al comitatului și până la parlament.

Diferența dintre modelul anglo-saxon și cel românesc (nu știu dacă neapărat pe model francez sau doar particular românesc) este modul în care cetățeanul se raportează la ales. Alesul nu e un baron local și nu e mai special, ci este public servant.

S-au scris tone de texte pe tema asta, dar se pare că nu le-a citit nimeni. Ce vreau să spun e că dacă eu, rezident al unui oraș, înaintez o sesizare către consiliul local, am toate șansele să primesc un răspuns în trei zile.

Un consilier local nu freacă duda pe la primărie, ca în cazul României, ci iese și destul de des pe teren. Un exemplu concret ar fi unul dintre consilierii pe care i-am votat anul trecut (am votat Green și LibDems).

Consilierul “verde” trece aproape zilnic pe lângă blocul meu, pe bicicletă, pentru că știe că există o problemă în zonă cu diverși drogați și că rezidenții complexului în care trăiesc s-au plâns de câteva ori că nu se iau măsuri. Omul vine des și întreabă des rezidenții despre cât de des trec patrulele de poliție, dacă firma de administrare a complexului a reparat porți, uși etc.

Democrația locală

În America, democrația locală merge mult mai departe, existând, în funcție de state, până la alegeri pentru șeful poliției (uneori e șef, alteori e șerif) și a procurorului șef. Genul ăsta de implicare, care se soldează cu pierderea jobului în cazul în care nu-ți faci treaba, promovează eficiența.

Sistemul politic, administrativ și social în țări precum UK sau SUA se bazează și pe deciziile comunității, iar comunitatea are un rol extrem de important în deciziile sistemului. Nu e ca în cazul României unde votăm ce-o fi și așteptăm să se facă. Dimpotrivă.

Anglia e o țară preponderent rurală, dacă pot spune așa. Un consiliu local pentru cinci sate poate însemna o mână de aleși pentru 10.000 cetățeni. Un sat englezesc arată ca o suburbie tipică. Dacă satul tău are 2.000 oameni, iar tu ai fost ales în consiliu cu 600 voturi, nu vrei să pierzi 80 voturi de pe o stradă cu 40 case din cauză că n-ai ascultat cetățeanul care s-a plâns de gropile din asfalt. O stradă înseamnă 13% din voturi.

Același lucru se aplică și orașelor mari. Londra are, de exemplu, 33 consilii locale. Diferența dintre Londra și București e că Londra nu e un oraș, ci sunt 33 orașe reunite într-o metropolă cu altă supraformă de guvernământ. La asta se adaugă modelul de taxare.

Eu locuiesc la 90 km nord de Londra. Plătesc £130 lunar către consiliul local. Dacă n-aș locui singur, aș plăti în jur de £175. La un council tax întreg, asta înseamnă aproape £2000 anual. Pentru cineva care câștigă £25.000/an brut, asta înseamnă 10% din 20.000 anual net. Când dai 10% din venitul tău anual către consiliul local, parcă nu-ți mai arde să glumești.

Democrația locală românească

Hai să extrapolăm un pic la București, la o zonă pe care o știu bine, în care am locuit vreo zece ani: Dimitrov-Iancului. Lanțul de blocuri de la Dimitrov la Iancului, de vizavi de metrou/KFC, numără, dacă-mi amintesc bine, 12 scări de bloc cu aproximativ 55 apartamente (cam trei garsoniere, restul două și trei camere) per scară.

Asta înseamnă cel puțin 1.320 adulți. Dacă jumătate dintre ei au un copil major, cu drept de vot, care locuiește cu ei, asta înseamnă, grosso-modo, 2.000 votanți. Zona are, de ani de zile, o problemă cu conductele RADET.

La fiecare trei-patru săptămâni, în intersecția de la Dimitrov se pompează apa caldă din conducte direct în stradă. Țevile sunt crăpate, sunt pierderi imense, iar asta duce la câte două-trei zile, lunar, în care apa caldă și căldura sunt oprite. Repet, câte două-trei zile. În fiecare lună. Nu de azi, de ieri, ci de cel puțin 12 ani, de când m-am mutat, în 2008, într-un apartament acolo.

Blocurile astea nu sunt singurele afectate. Sunt afectate și cele care merg spre Obor, și unele de pe Ferdinand, și unele de pe Iancului. Adunat, sunt cel puțin vreo 5.000 votanți afectați.

Dacă toți oamenii ăștia ar semna o scrisoare către Firea, prin care o amenință că nu mai pupă un vot – că termoficarea e la ea în ogradă -, oare i-ar conveni? Hai să facem o socoteală.

Ce înseamnă comunitatea

În 2016, Firea a câștigat alegerile cu 246.000 voturi. Nicușor Dan a ieșit al doilea cu 175.000 voturi. Dacă 5.000 votanți doar din Obor-Dimitrov-Iancului ar migra către Nicușor în 2020, hai să socotim de câte zone minore – de câteva blocuri, o lungime de 800 metri de stradă – precum asta, e nevoie ca să pierzi alegerile.

Am socotit eu. E nevoie doar de șapte zone cu câte două blocuri cu câte 13-14 scări fiecare pentru ca diferența dintre Firea și Nicușor să fie de vreo 1.500 voturi. Doar atât. Probabil că zona Dimitrov – Piața Iancului – Șoseaua Iancului – Mega Mall și înapoi pe Pantelimon și Ferdinand numără de două ori mai mulți votanți decât e necesar. O jumate de cartier, atât.

Asta nu înțeleg alde Sever Voinescu și Mike Neamțu. Că democrația chiar se manifestă în UK sau SUA. Ce nu înțeleg oamenii ăștia e că lumea e într-o continuă schimbare. Că la fiecare două-trei generații, ne punem la îndoială valorile și le ajustăm la realitatea curentă. Democratic.

Schimbarea

Voinescu pare să fie vag conștient de asta:

Să nu ne facem iluzii, oamenii s-au răzgîndit de cînd se știu. Răzgîndirea e endemică speciei noastre. Ce zic azi nu mai e valabil mîine, cînd voi zice exact ceea ce neg azi. (…) Ne place teza lovinesciană a necesității revizuirii morale permanente a valorilor? Păi, asta avem acum. Și mie îmi place Lovinescu, chiar dacă nu atît de mult ca altora.

Spun vag pentru că, în locul punctelor din paranteza aia, e partea pe care nu e capabil să o priceapă. Iată ce zice el:

Incapabili, pe de o parte, de o judecată corectă definitivă și, pe de altă parte, instabili emoțional, oamenii supun periodic ierarhiile lumii unui atac pe care intelectualii de pe la noi îl numesc, tradițional, exercițiu critic.

Va să zică, cei capabili de exercițiu critic sunt incapabili de o judecată corectă. Or, să-mi fie cu iertare, dar nici Voinescu nu pare capabil de o judecată… nu critică, ci măcar logică. Toate comparațiile lui cu maoismul sunt lipsite de orice urmă de judecată.

Dacă ne raportăm la democrația din UK – exemplele de mai sus în care tu, rezidentul, plătești minimum 5% din venitul anual (raportat la un cuplu) către administrația locală -, ar trebui să credem că democrația englezească e socialism pur. În realitate, e mai degrabă spre libertarianism.

Oamenii sunt liberi să se organizeze și să decidă ce se întâmplă cu banii lor. Nu e un libertarianism perfect și e departe de anarhie, dar deciziile sunt luate în comunitate pentru binele comunității în funcție de nevoile comunității și de valorile în care crede comunitatea.

“Știu eu mai bine”

Motivul pentru care ultraconservatorii ajung să fie numiți “fasciști” este credința lor că doar elitele pot salva lumea. Lumii nu-i pasă însă de elite. Nu-i pasă nimănui că tu ești un intelectual rasat care are idei. Lumii îi pasă de propriile nevoi și de propriile valori.

Modul în care ultraconservatorii se raportează la lume e din categoria “știu eu mai bine, că am experiență de viață“. Experiența de viață e bună pentru că îți oferă claritate în luarea unor decizii. Experiența de viață e, în același timp, proastă din cauză că suprimă capacitatea de a risca.

Pe cât de minunată mașinărie este creierul uman, pe atât de conservator e. Frica de nou, frica de schimbare, este omniprezentă. E un reflex dezvoltat pe baza experienței. După ce te-ai pârlit de mai multe ori, nu-ți vine să te arzi din nou. Dar să negi ideea de “exercițiu critic” mi se pare cel puțin haios, dacă nu chiar ridicol.

Legat de tema maoismului, pe care Voinescu tot insistă, îmi pare că el însuși uită că Marx n-a fost nici rus și nici chinez, ci cât se poate de occidental și că a trăit multă vreme taman în Londra. Că a fost o lipitoare pe portofelul lui Engels, aia e partea a doua, dar o bună bucată din opera lui e bazată pe ce-a văzut în Anglia.

Ce nu par să înțeleagă conservatorii și, mai ales, ultraconservatorii de azi e că o serie de valori se schimbă. Motivul pentru care se schimbă e că însuși contractul social a fost modificat în ultimele decenii, iar în mare parte, modificările au fost unilaterale.

Teama de comunism pe care o miros la conservatorii români nu e defel justificată, nu în țări precum UK sau SUA. Nimeni sănătos la cap nu-și dorește redistribuirea averilor. Ce își doresc oamenii, azi – tinerii, cel puțin -, este redistribuirea resurselor la care toți contribuim.

Concret, nu e vorba de luat averea lui Bezos și împărțit la săraci. Inegalitatea economică e o temă importantă, însă mai importantă este egalitatea de șanse. Și aici ajungem inclusiv la partea cu dărâmatul statuilor, pentru că ne izbim de adevărata ironie din spatele acestor gesturi.

Ironia inegalității

Ironia e că oamenii care i-au dat jos pe Columb sau nu știu care altul nu au avut acces la educație. Pentru că educația, mai ales în SUA, nu e la fel de accesibilă precum în Europa. Inegalitatea economică duce la ghettoizare, iar ghettoizarea duce la acces limitat la educație.

Gigel Americanu’ care a dat jos o statuie habar n-are pe cine-a dărâmat din cauză că statul – sau sistemul – nu i-a oferit șansa să afle pe cine dărâmă. Tinerii “socialiști” blamați de conservatori nu cer comunism, ci cer șanse egale.

Putem discuta multă vreme pe tema asta, dar accesul la servicii de sănătate și la educație nu ar trebui să fie limitat. Putem discuta de ce sănătatea e atât de scumpă în SUA – în principiu, pentru că majoritatea spitalelor se ocupă și de cercetare, iar cercetarea trebuie finanțată cumva. E de înțeles.

Ce nu e de înțeles e de ce americanii plătesc taxe și guvernul nu e capabil să ofere niște servicii precum o asigurare medicală de bază – Obamacare a fost fix asta. De ce guvernul insistă să reducă finanțările universităților de stat în timp ce universitățile private cresc costurile etc. Iarăși, nu judec grilele de prețuri ale universităților private pentru că banii ăia se duc și spre cercetare.

Ce nu observă conservatorii este că vremurile s-au schimbat inclusiv la nivel de comunicare. Dacă până acum vreo 15 ani mai puteai ascunde gunoiul sub preș, acum nu mai e posibil. Dacă până acum 15 ani nu voiai să vorbești despre educație sexuală și negai existența minorităților, acum orice puști de 12 ani are un smartphone în buzunar. Dacă nu-i explici tu, găsește singur informațiile.

Guerilla TikTok, de săptămâna asta, e un bun exemplu. Puștimea care s-a apucat să se înscrie la mișto la mitingul lui Trump și care i-a dat peste cap prezența e un astfel de exemplu. Puștimea aia e generația căreia i s-au refuzat niște drepturi precum cel la o educație raportată la realitatea curentă. În consecință, s-a autoeducat.

Exercițiul critic nu înseamnă să-ți negi propriile valori, așa cum naiv crede Voinescu, ci să le discuți. Nietzsche a prevăzut criza curentă acu’ aproape 130 ani. Asistăm la ambele forme de nihilism în același timp: unii au renunțat la a se îndoi de valorile cu care au crescut, alții creează alte valori pornind de la realitatea curentă.

Nihilismul, în acțiune

E fix ce zice Nietzsche când vorbește de moralitatea creștină: deși inițial o bază a cunoașterii obiective, a ajuns să își asume un rol de adevăr absolut, o interpretare care s-a vrut singura interpretare a adevărului, devenind un construct ușor de demontat pe măsură ce societatea a progresat.

În realitate, odată cu evoluția științifică și tehnologică, am descoperit că omul n-a fost făcut din lut, ci că a evoluat din vreo bacterie, și că viața de apoi nu e tocmai ce ni s-a spus, ci cel mult transformarea în viermi sau în vreun boschet de trandafiri pe mormânt. E tot o viață de apoi, doar că se bazează pe reciclarea materiei, iar reîncarnarea nu e tocmai reîncarnare.

Schimbarea în sine nu e grea. Ce e greu este acceptarea și adaptarea la schimbare. Nu e nimic greșit în a accepta că unii care au altă culoare a pielii, alt sex sau altă orientare sexuală sunt tot oameni și au – sau ar trebui să aibă – drepturi egale în fața legii.

La ce e greu să renunți e frica de schimbare. Adevărata provocare a unui om cu niște materie cenușie în căpățână nu e să tălmăcească rolul schimbării, ci să-și ia un moment în care să nu mai gândească. Niște milioane de ani ne-au dresat, ca specie, nu să fim activi, ci să fim reactivi. Nu să acționăm, ci să reacționăm.

În momentul în care îți iei câteva minute să nu te mai gândești, realizezi că nu ești cu nimic mai special sau mai diferit decât cel de lângă tine. Ești nimic. La fel ca el sau ca ea. Nu contezi. Părerea ta nu contează. Singurele două lucruri importante sunt propria bunăstare și bunăstarea progeniturilor. Atât.

Inadaptarea

Decăderea bisericii, de care vorbea Nietzsche, e fix despre asta, lipsa oricărui efort de adaptare, de acceptare a tuturor păcătoșilor. Personal, nu neg importanța religiei. Dimpotrivă, cred că este un bun păstrător al unui codex de valori morale. Ce îndrăznesc să pun în discuție e inadaptarea ei la realitate.

Cum ziceam mai sus, Voinescu e vag conștient că lumea e într-o perpetuă schimbare. Până la urmă, distrugerea e tot o formă de creație. Dacă e să ne prostim un pic, putem da exemplul potopului din biblie. În același timp, nu suntem programați să ne autodistrugem.

Trăim într-o perioadă în care tehnologia ne permite să rulăm o grămadă de simulări. Mă gândeam, zilele trecute, la o chestie, că tot bag niște programare mai serioasă de vreo doi ani. Într-un mediu controlat, poți să recreezi evoluția umană.

Evoluție

E relativ greu să explic unei persoane nontehnice cum ar funcționa o astfel de simulare, dar o să încerc. În programare, există mai multe paradigme, dacă pot să le zic așa. Una dintre ele se numește “object oriented.

În esență, “paradigma” asta consideră, în sens abstract, că orice există, fie că e vorba de o variabilă, o listă, un dicționar sau o funcție etc., este un obiect. Un obiect poate fi o piatră sau o ființă, e irelevant. Într-un mediu controlat și definit în spațiu, dacă arunci un obiect într-o mare de alte obiecte, iar acel obiect are exact două proprietăți, într-o oarecare perioadă, va evolua.

Un obiect, ca să evolueze, are nevoie de două “metode” (așa le zice în programare) sau “instrucțiuni” (așa ar fi mai corect): să asimileze orice alt obiect cu care intră în contact, respectiv să se multiplice după contactul cu respectivul – oarecare – obiect întâlnit.

E suficient ca un singur astfel de obiect care dispune de cele două instrucțiuni să existe într-un spațiu dat în care toate celelalte au sau nu au instrucțiuni similare. Într-un timp extrem de scurt, respectivul obiect va interacționa cu altul, îl va asimila și se va duplica.

Rezultatul va fi că “progeniturile” lui vor face același lucru la rândul lor, iar într-un timp extrem de scurt, vom avea mai multe “specii” de obiecte cu propriile caracteristici (în funcție de ce alte obiecte au asimilat și cum s-au duplicat). E evoluție în cel mai pur sens.

Diferența dintre o astfel de simulare și evoluția umană e aceea că, într-un mediu controlat, spațiul e destul de mic, pe când în realitatea în care trăim, universul e infinit și continuă să crească. Într-un mediu controlat, ai mai multe șanse să generezi, dintr-un obiect, o “ființă” în decurs de câțiva ani versus realitatea: ne-au trebuit aproape 14 miliarde ani să ajungem azi oameni.

Indiferent dacă e simulare sau realitate, obiect sau om, niciunul nu e programat să se autodistrugă, dimpotrivă, e programat să evolueze și să se multiplice. Din punctul ăsta de vedere, nu suntem cu nimic diferiți de un virus – că tot trăim în era Covid. Ne vom înmulți, vom evolua și asimila, vom distruge și vom supraviețui.

Definiția naturii umane

Întreaga istorie a omenirii e bazată pe distrugere și creație. Raportat la timp, suntem niște gândaci. Nu contăm. Ne naștem, trăim, procreăm și murim. Schimbarea e însăși definiția naturii umane. Nici măcar nu avem o trăsătură definitorie ca specie, în afară, poate, de creativitate. Adaptabilitatea e specifică oricărei specii “vii”, de la virus și bacterie și până la plante.

Dacă mâine ar dispărea toți oamenii de pe Pământ, o altă specie de oameni se va naște în vreo două-trei milioane de ani. Fie din ADN-ul din pământ, fie din maimuțe. Dar nu se va întâmpla. Pentru că noi, ca specie, suntem programați să supraviețuim. Dacă nu pe planeta asta, pe alta.

Schimbarea e definitorie pentru specia umană. Nu e neapărat bună la fel cum nu e neapărat rea. Iar această schimbare e, foarte des, doar adaptare. Schimbarea vine oricum, singura variabilă e cât de repede, iar asta se manifestă prin rezistența la cea schimbare.

Nihilismul activ de care ziceam mai devreme nu e – încă – decât o extindere a definițiilor valorilor curente, la fel cum instinctele umane nu sunt altceva decât metode noi dezvoltate de-a lungul experienței noastre ca specie. Undeva, în ADN, există un istoric al metodelor care au funcționat pentru a supraviețui și le folosim de câte ori ne simțim amenințați.

Frica de schimbare e naturală. Dar adevăratul scop ar trebui să fie modul în care ne definim ca specie. În momentul de față, n-avem o definiție coerentă. Omul e un animal social bla bla cu liber arbitru bla bla. Dar nu știm ce vrem decât vag.

Redefinirea valorilor

Nihilismul nu ne-a părăsit niciodată, de aia am inventat zei, să avem pe cine da vina în cazul în care lucrurile nu merg cum vrem noi sau la cine să ne rugăm în cazul în care rămânem fără speranță. N-am o problemă cu religiile. Dar redefinirea valorilor este o constantă și trebuie acceptată ca fiind una care suferă mutații.

Pe termen lung, e mai important modul în care ne definim și scopurile pe care ni le propunem. Până acum, ne-am pierdut în detalii: teorii de gen, teorii economice, teorii de nu știu care. La final de zi, toate astea sunt irelevante.

Singurul lucru cu adevărat relevant e să trăiești cum simți și cum vrei, ca individ, în armonie cu alți indivizi care trăiesc cum simt și cum vor. Schimbarea – sau evoluția sau progresul, cum vrem să-i zicem – trebuie negociată.

E irelevant că unii sunt conservatori sau ultraconservatori, iar alții sunt progresiști sau comuniști sau ce-or fi. Totul e o negociere. Uneori, negocierile eșuează, iar unele schimbări sunt impuse cu forța. De asta, în secolul trecut, am avut parte de nazism și de comunism.

În esență, ideologiile alea n-au fost altceva decât niște minorități mai vocale care au călcat în picioare majoritățile. De aia e important dialogul. De aia e importantă negocierea. La ce poți renunța tu pentru ca celălalt să accepte unele dintre lucrurile pe care tu le consideri importante pentru tine.

Adevărata provocare

Așa ne definim ca specie. Negociindu-ne valorile morale până la punctul în care interesele tuturor sunt satisfăcute. Orice altă discuție e stupidă. Stânga și dreapta, comunismul și nazismul, socialismul și conservatorismul, libertarianismul, toate sunt depășite.

Adevărata provocare e să nu mai gândești pentru câteva momente. Doar atunci beneficiezi de claritate. În marea schemă a lucrurilor, tu, ca individ, nu contezi. Părerea ta nu contează. Schimbarea vine și cu părerea ta și fără părerea ta, iar viața merge mai departe oricum.

Singurul lucru pe care poți să-l faci e să ai grijă de tine și de oamenii din jurul tău de care-ți pasă cu adevărat și să accepți că și ceilalți fac – și își doresc – același lucru. Când reușești să înțelegi profunzimea acestui gând, abia atunci poți fi cu adevărat fericit.

4 comentarii

  1. Rasismul in Romania este extrem de raspandit. Doar ca e un rasism soft, las, daca vrei. Adica, daca are incredere in tine, un nene iti marturisteste ca uciderea a catorva zeci de mii de romi candva in istorie a fost un eveniment laudabil. Dar nu va face nimic mai mult in afara de a da din gura, cu fereala, pe acest subiect. El eventual ar aplauda daca ALTII ar face ceva violent. Poate e mai bine asa. Dar rasismul este ubicuu in Romania.
    Conservatorii nostri sunt niste glume. Mai idioti, inadecvati si anti-stiitifici decat aia din Vest. Viseaza la o lume care e dusa de mult.
    Pe de alta parte stanga isterica americana, cultura snowflake cu intoleranta la opinii contrare si indignatii de profesie ma cam sperie.

    • Discuția despre rasism e mai nuanțată, cel puțin în Europa. Rasismul european e mai degrabă bazat pe discriminare socială decît pe cea a culorii pielii, cel puțin așa îl percep eu. În România, n-am văzut o discriminare a unui rom care e profesionist din cauza culorii, am văzut-o din cauza sărăciei. La fel în Anglia cu negrii sau arabii. E mai degrabă pe principiul “ești om cu mine, sînt om cu tine” și “haina face pe om”. În America, e o combinație de rasism european – în Nord – cu white supremacism – în Sud, care e mult mai nasol.

      Legat de isteria stîngistă de care zici, sînt două componente care formează un mic paradox. Pe de o parte, referendumul CpF n-ar fi trecut în România făra Pride-uri. Uneori, trebuie să fii extrem de vocal ca să arăți că exiști și să demonstrezi că nu îi afectezi pe ăia “normali”. Pe de alta, unii o iau rău pe arătură și mai rău îi enervează pe cei care le erau pînă mai ieri suporteri. E o graniță foarte fină și nu mulți știu cînd să se oprească. De aia se ajunge ca unele cauze, altfel perfect legitime, să fie anulate de idioți care întind coarda mai mult decît trebuie.

    • Cred ca niciunul dintre noi doi, caucazieni la baza, nu poate zice, avand prea mult habar, cum e cu discriminarea romilor. Au invatat si romanii o poleiala de politete si dismulare, dar nu as merge sa sper ca e mai mult de atat. La fel, presupun ca in Vest sunt si mai antrenati in ipocrizie.
      Eu nu am o problema cu paradele gay si mi se pare ca din ce in ce mai multi oameni inteleg ca e treaba fiecruia ce si unde fute. Ma ingrijoreaza, de exemplu, ridicarea in slavi a transsexualismului. Asta, spre deosebire de homosexualitate, care e o varianta normala de comportament sexual, e o boala. Homosexualii sunt ok intr-o societate permisiva, transexualii nu. Indiferent de acceptare, au o rata foarte mare de depresie si sinucideri. Una e sa fie intelesi, ajutati, sustinuti. Alta e sa zici ca varianta Human 2.0.

  2. as zice ‘teoria mea’ dar simt mai mult ca e doar o opinie frumos ambalata. ‘teoria mea’ spune ca traim vremuri in care intr-un fel s-a atins supraproductia industriala si somajul e oarecum inevitabil. si cum e cam vorba de cerere (scazuta) si oferta (bogata) se ajunge la alegeri subiective (targuri de munca doar pentru femei) ce nu sunt altceva decat discriminari.
    nu am cum devedi acesta teorie, e o parere subiectiva influentata de ce mi se intampla mie.
    problema de baza nu e daca Churchill a fost rasist acum 100 de ani, daca acum 300 de ani europenii faceau trafic de sclavi, daca America nu a renuntat la rasism nici acum. problema de baza e ca azi resursele sunt finite si se acorda discretionar. de asta se inflameaza o tara asa de mare ca SUA cand o persoana de culoare e ucisa nedrept de un politist alb. vor fi turbulente sociale si nu vor rezolva problema.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.