Examenele, aceste evenimente neînţelese

De când mă ştiu, m-am bazat mai mult pe înţelegere decât pe memorare. N-am suportat ideea de “toceală,” n-am putut niciodată să învăţ mecanic, pe de rost, n-am stat niciodată, cred, să repet – cu excepţia poeziilor obligatorii din şcoala primară şi a replicilor din cele două piese de teatru în care am jucat în liceu.

educatie

Nici măcar replicile nu le-am învăţat pe de rost citindu-le la nesfârşit, ci le-am învăţat la repetiţii, mi-au venit întotdeauna din context. Pentru că, de fapt, cred că degeaba ai o informaţie dacă nu ai şi contextul, dacă nu înţelegi mai mult.

Or, mă uit la sistemul educaţional românesc şi văd o mare infecţie: tezele, examenele, toate sunt “promovate” drept obligaţii. Trebuie să ştii ca să iei notă mare. Trebuie să le înveţi ca să ai medie bună. Trebuie să le ştii pe de rost ca să iei bursă. Trebuie să, trebuie să, trebuie să.

Ba nu trebuie.

Toate tezele, examenele, toate lucrările de control, notele acordate, nu reprezintă obligaţii, ci reprezintă evaluări. Ba, mai bine spus, reprezintă autoevaluări. În anul ăsta de facultate, nu ţin minte să fi citit ceva “pentru că trebuie,” ci pentru că m-a interesat. Am vrut să aflu mai multe. Am vrut să înţeleg mai mult.

Nu m-am dus la nici un examen după ce am “învăţat,” ci m-am dus cu toate cunoştinţele pe care le-am înţeles. Pentru că, spre deosebire de mulţi alţii, examenul, pentru mine, este o autoevaluare. Aflu eu, despre mine, cât de multe cunoştinţe am, ştiind în acelaşi timp că informaţiile acelea îmi folosesc la ceva.

Am avut, azi, examen la Istoria Fotografiei (am luat nouă, e bine), n-am învăţat nimic. Am fost însă la toate cursurile, mai puţin unul – pur şi simplu, n-am putut ajunge, şi am citit, atât cât am putut şi atât cât mi-a plăcut, ce-am găsit interesant în primul rând pentru mine.

Sistemul educaţional e deficitar tocmai din cauză că pune accent pe acumulare, nu pe asimilare, aşa cum ar fi normal.

Când m-am apucat de facultatea asta, nu mi-am propus să iau bursă, mi-am propus să mă duc la cursuri şi să înţeleg. Dacă înţelegi, înveţi. Examenul este pentru tine, nu pentru profesor, nu pentru şcoala generală, liceul sau facultatea pe care o urmezi.

Asta e marea prejudecată peste care trebuie să treacă în primul rând elevii. Este o mentalitate stupidă cu care elevul de liceu ajunge la facultate, unde învaţă tot pentru note. În loc să fie o autoevaluare, examenul este o evaluare a unor cunoştinţe de scurtă durată. După examen, uiţi tot ce-ai învăţat mecanic.

Din lipsa promovării ideii de autoevaluare, avem tot soiul de “specialişti,” absolvenţi de facultăţi care au trecut prin instituţia de învăţământ ca vodă prin lobodă, care nu ştiu nici teorie, nici practică.

Şi tot din cauza asta, elevul se duce la facultăţi doar de dragul de a avea o diplomă. Facultatea e facultativă, nu obligatorie. Dacă tot o faci, nu mai bine să faci ceva ce-ţi place? Să înveţi despre lucruri care chiar te pasionează? Să fii într-adevăr bun în domeniul pe care-l aprofundezi? De ce să pierzi cinci ani din viaţă pentru o diplomă de licenţă şi-un master care te lasă rece şi nu-ţi oferă decât, cel mult, o leafă călduţă?

E timpul să ne despărţim de mentalităţile comuniste. E nevoie de un nou sistem de predare, de un nou sistem de împărţire a materiilor şi de un nou mod de evaluare a elevilor. Au trecut, totuşi, 25 de ani.

(Foto: Shutterstock)

1 comentariu

  1. Învăţatul pe dinafară nu e ceva apărut accidental. Era un fenomen specific României anilor ’80 și rar întâlnit în alte ţări europene, fie ele şi din Blocul Estic (a fost inventat în China). Antrenat încă de la grădiniţă, cu învăţatul de poezii în mod cu totul inutil. Cei mai apreciaţi erau elevii care învăţau lecţia ca robotul şi o recitau pe nerăsuflate, maca-maca-maca precum raţa când cere de mâncare, fără să înţeleagă nimic şi fără să pună întrebări. Ei luau notele cele mai bune şi de cele mai multe ori erau feriţi de curea şi băţ.

    În același timp, 1985-1989 și cu reprize de prelungiri până prin 1996, s-au mai întmplat 3 lucruri:

    1. un mare număr de laboratoare din şcoli, construite cu mari eforturi şi cheltuieli, au fost abandonate, încuiate tot timpul anului şcolar, nu intra nimeni, nici măcar femeia de serviciu ca să măture praful;
    2. mulţi puştani care au făcut un sport la clubul pionieresc sau la baza sportivă de întreprindere au fost luaţi cu forţa de acolo de părinţi (când copilul făcea un sport, mai ales dacă nu era fotbal, băbimea din cartier îl bârfea, profesorii îl şicanau, iar părinţii erau abordaţi la serviciu şi traşi de mânecă sau li se arăta obrazul);

    3. jucăriile-materiale-didactice, care îi permit unui puşti să înţeleagă cum funcţionează lucrurile din jurul său, dispăruseră total după 1980 şi au reapărut la mulţi ani după Loviluţie (atlasele care nu mai fuseseră reeditate din anii ’80 după 1994, machetele/modelele realiste după 1995, enciclopediile multimedia după 1997-1998 şi atunci prin contrabanda cu CDuri, seturile de construit „ceasornicăria”, „asamblează dinozaurul”, „asamblează un radio” etc după 2004).

    În mod curios, există o presiune media din 2012 până în prezent pentru reluarea și perfecționarea acestui fenomen, deși autoritățile știau încă de prin anii 90 că e stupid.