facebook

Spre mijlocul lui septembrie, am primit un mail cu întrebări pentru un articol în IQads. Era legat de influensăreală și medii sociale și alte trăznăi. N-am apucat să răspund repede, că plecam în concediu, apoi am avut de muncă și n-am mai avut timp deloc.

Încropisem câteva idei care-au rămas scrise într-un fișier. În marea lor majoritate, despre rețelele sociale. Între timp, mi-am închis din nou conturile – mai puțin Twitter -, că simțeam nevoia de o pauză mai lungă, dar mi-au rămas cugetările la îndemână.

Reciclez aici o parte dintre ideile alea.

***

Prin ’99 sau 2000, sărind din sală-n sală, în funcție de jocurile piratate cu care se lăuda fiecare, am descoperit ICQ și, ulterior, mIRC-ul. Acum, dacă stai să te gândești la succesul pe care-l are Twitch, te întrebi care-i faza: de ce stă lumea și se uită la alții cum se joacă? M-a izbit răspunsul acu’ vreo trei săptămâni, într-un exercițiu de memorie.

Eu stăteam cu orele prin sălile de jocuri, ba la stânga ori la dreapta, ba în spatele vreunuia care se juca. Unii se uită la fotbal, eu mă uitam la alții cum se joacă. Cred că mulți din generația mea au făcut asta în vremurile alea.

Față de acum 20 ani, dacă ne raportăm la lucruri în mod abstract, nu s-a schimbat mare lucru. Obiceiurile sunt aceleași. Pe vremea aia n-aveam facebook, dar aveam mIRC. E drept că Twitter seamănă un pic mai mult cu mIRC-ul decât facebook, dar în esență, e cam același lucru. Canalul pe care stăteam cel mai mult a fost înlocuit de feed.

Doar că feed-ul, azi, e un canal invite-only, tu alegi pe cine adaugi, dar zgomotul e același, toți vorbesc unii peste alții. Social media de azi însă e ceva mai haotică și e vizuală. Pe mIRC n-aveam poze și nici video.

Dacă nu judecăm lucrurile atât de abstract, diferența e că, acum, toată lumea are acces la internet, la facebook, la Twitter, iar zgomotul e monstruos.

Am locuit opt ani de zile pe Mihai Bravu, vizavi de Iulia Hașdeu. Social media e fix ca intersecția aia, plasată între Spitalul Colentina și Floreasca un pic mai încolo, Spitalul Sf. Pantelimon, Spitalul Gomoiu și Babeș la doi pași, Spitalul de Ortopedie de la Foișor, intersecție de tramvaie 14 și 1/10/34/46, de două linii de troleu.

E haos. La fiecare două minute urlă o ambulanță, un tramvai, claxoanele idioților blocați în intersecții care nu se uită că deși au verde, n-au unde să se ducă, barele față sparte în bordura refugiului de tramvai când faci stânga spre Foișor, pe Ferdinand, urlături, înjurături. Ăsta e facebook azi.

***

Avantajul, pe vremea aia, e că toți eram proști. Acum, toți suntem deștepți. N-am terminat nici liceul, dar ne pricepem la 5G și la ciparea prin vaccin. Am citit noi undeva și știm sigur că așa e.

Asta e partea nasoală a internetului, a lui Google, a lui facebook, anume că a înlesnit unor oameni analfabeți funcțional accesul la informații false. E grozav pentru presă, de exemplu, că a crescut traficul – mă rog, partea asta e discutabilă – după ce a început să moară printul, dar a și înmulțit sursele de prostii, de conspirații.

Pe vremea aia, măcar știam una și bună: habar n-am. Acum, toată lumea e doctor fără diplomă și fără studii în cam orice. “La fotbal și la politică ne pricepem cu toții”, vorba asta e acum depășită. Acum suntem cu toții docenți în orice subiect.

Și asta e vina facebook, că au conceput un sistem care te ține captiv în aceeași bulă, care nu lasă loc de întrebări, care-ți livrează același tip de informație până te tâmpește. E ca politica editorială de la Antena 3 sau România TV.

Te țin captiv, folosesc același ton apocaliptic, e rău, o să fie și mai rău, o să distrugă, o să… Discursul negativ e incredibil de puternic, e heroină pentru mase. Greu scapi. Dacă spui continuu că o să fie tot mai rău, lumea o să vrea să afle și mai multe detalii, sperând la soluții. Dar nu le dai soluții întregi, le dai bucățele, apoi le spui încă una nasoală. E la fel.

***

Nu există un discurs coerent pe facebook, în momentul ăsta. De fiecare dată când se întâmplă ceva – orice! -, există două tipuri de reacții: revoltă și miștocăreală. Facem meme până ni se apleacă, dar asta numai după ce ne-am revoltat bine timp de jumate de zi.

Mi se pare că e cam ca mersul la sală pentru ăia cărora le place să mănânce mult. Se duc hotărâți să dea jos trei kile în 50 minute, rup sacul de box în două, apoi bagă o ciocolată, două înghețate și-o pizza. “Ah, gata, am scos demonul din mine, merit niște meme cu mult zahăr”.

Te duci pe facebook hotărât să te calmezi vărsându-ți frustrările pentru like-uri și te enervezi și mai tare citind frustrările celorlalți.

***

Inclusiv oamenii inteligenți sunt lipsiți de răbdare. Și cam impulsivi. Cred că după perioada Ponta, din 2015, cu toții am devenit foarte impulsivi și ne e foarte greu să ne relaxăm. Mă rog, cel puțin în România. Eu am băgat multe pauze de știri și de facebook în ultimii doi ani. Cred, totuși, că e de înțeles. Întâi Ponta, apoi Colectiv, apoi Dragnea – care ne-a terorizat timp de câțiva ani -, apoi 10 august, e greu să te relaxezi, ești tot timpul în gardă.

Cred că pornind de la situația politică, am ajuns să fim la fel de impulsivi, uneori chiar agresivi, și pe subiecte care nu merită atenție. Ne cam zbârcim din orice, stăm cu bâta de baseball după ușă așteptând să fim atacați în orice moment. Ar trebui să ne mai relaxăm un pic, dar cred că am pierdut exercițiul ăsta în ultimii ani. Ne purtăm ca și când mâine ar veni sfârșitul lumii.

***

Realitatea din teren e că lumea e vocală și agresivă mai mult pe facebook decât în viața reală. Suntem foarte impulsivi, dar ne calmăm repede. Apoi, a venit facebook peste cu instant gratification. Ai pus o poză sau ai scris două paragrafe, bam!, 50 like-uri. Mai mult hate, mai multe like-uri.

***

Durata de viață a unei știri, se zicea, e de trei zile. Durata de viață a unei postări pe facebook e în funcție de câte comentarii primești la ea. Poți învia o postare de acum o săptămână cu un reply la un comentariu, iar algoritmul începe s-o arunce din nou către prietenii tăi, iar dacă ți se mai și răspunde, și către prietenii respectivei persoane, dar subiectul e deja fumat după vreo 12 ore. Și am ajuns cumva la întrebarea: “Care-i scopul? Pentru ce facem asta?

Am închis contul de facebook de câteva ori. Uneori pentru câte două-trei zile, alteori pentru câte o săptămână. Contul de instagram l-am avut închis mai bine de jumate de an, de exemplu. Prea multe reclame, prea multă agresivitate, prea multă miștocăreală pe subiecte serioase, prea aceleași postări pe care algoritmul mi le întoarce în feed de fiecare dată când autorul răspunde cuiva sau când vreun amic comentează sau dă un like.

***

facebook e extrem de obositor. E o gaură neagră. Provoacă dependență. Mai grav, devine rutină. Când m-am lăsat de fumat pentru vreun an, în 2011, nu “nefumatul” a fost problema pentru mine, nu lipsa nicotinei (am fost chiaun vreo trei zile, aia a fost toată perioada de așa-zis sevraj), ci faptul că îmi formasem obiceiuri. Ies din bloc, aprind țigara, cobor din tramvai, aprind țigara.

După ce-am scăpat de astea, m-am trezit șase luni mai târziu, ieșind dintr-o stație de metrou, căutându-mă în buzunare după pachetul de țigări și brichetă, deși eu nu mai fumam. Muscle memory. La fel e și cu facebook.

Ne-am obișnuit ca în aproape orice situație să deschidem aplicația și să scrollăm, indiferent dacă e sau nu ceva nou sau ceva interesant. Cred că toată lumea ar trebui să treacă printr-un digital detox. Mă rog, știu că nu toți pot, că joburile unora țin de prezența în social media, dar face bine la cap. În timp ce noi ne plângem că bătrânii noștri sunt ținuți prizonieri de Antena 3, noi suntem ținuți prizonieri de Zuck. Avem nevoie de moderație.

***

Adevărul e că dacă dispari o săptămână de pe facebook, nu-ți simte lipsa absolut nimeni. Îi înțeleg pe cei care postează des, trebuie să fie vizibili, mai ales dacă venitul tău lunar depinde de asta – și mă uit către cei care prezintă zilnic noua colecție de chiloți și sutiene, dar eu nu simt că mai am vreo miză în mediul ăsta.

Nimănui nu-i pasă de tine pe facebook. E zgomotul prea mare, mult prea multe voci, mult prea multe nonprobleme despre care trebuie să ne dăm cu părerea și pe care să le dezbatem până o dăm în meme-uri și glumițe, nici măcar nu ți se remarcă lipsa printre atâtea opinări geniale.

Mi se întâmplă mai des să primesc mesaje de la amici care-mi citesc blogul și să mă întrebe de ce n-am mai scris decât să fiu întrebat de ce am dispărut de pe facebook.

***

Cred că cel mai important e să ai tu grijă de tine. E un exemplu pe care-l dau de fiecare dată când am ocazia. În avion, însoțitorii de zbor îți spun înainte de fiecare decolare: “în caz de nasoleală, întâi îți pui ție masca pe față și abia apoi copilului”. Și e o logică simplă aici. Dacă nu ai grijă de tine, e mult mai greu să ai grijă de alții. Exemplul e extrem, dar e aplicabil în orice.

Ar trebui să existe cartoane pe TV ca alea pentru zahăr: “facebook. A se consuma cu moderație”. E o unealtă grozavă să arăți că exiști, pentru networking – și totul depinde de networking în lumea asta -, pentru promovare, pentru laudă, dar provoacă dependență și n-ar trebui să-i dăm atâta importanță.

facebook a devenit această Antena 3 a anilor 2012, e obositor și omoară neuronii.

E cam ca-n versurile alea din Black Mambo de la Glass Animals, “Slow down / It’s a science / He’s been waiting to bring you down / Snake eyed / With a sly smile / He can hold you / And shake you child”. Schimbarea nu e la fel de rapidă pentru toată lumea.

Am mai zis de instant gratification, e același lucru. Ne-am obișnuit să primim totul mură-n gură doar pentru că am gândit ceva. Dar nu așa funcționează lumea. Nimic nu e gratis, iar prețul pentru schimbare este răbdarea.

2 comentarii

  1. Excelent articolul!

    Un singur lucru aș mai adăuga în finalul articolului, dacă-mi permiți: “… prețul pentru schimbare este răbdarea” ȘI DISCIPLINA.

  2. Intr-o lume ca asta, futilitatea unui comentariu e mai mult decat evidenta.
    Dar vreau sa punctez faptul ca nu esti singurul. Simplul fapt ca am dezinstalat aplicatiile de FB si Messenger mi-a schimbat viata in bine. Acum sunt la punctul in care nu mai am notificari de niciun fel pe WhatsApp sau Instagram. Pauzele pe care le-am tot facut in ultima vreme i-a dezvatat pe prietenii mei sa ma mai caute cu tot felul de tampenii, si stiu ca daca e nevoie de mine ma pot suna sau imi pot da un sms normal.
    Suntem prea conectati, si eu una am obosit de mult. Nu vad de ce as fi disponibila 24/7.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.