Fantasma lui Decebal pe strada Zambaccian

Peste 20.000 de articole despre Adrian Năstase au fost publicate în ultima săptămână, (inclusiv postări pe conturile de Facebook, Twitter, blogosferă) potrivit unei numărători – “a număra”, verb predilect în vocabularul protagonistului – operate de Media IQ. Multe puţine, nu ştiu, dar nu ezit să adaug un text, mai ales că subiectul, după cazarea la Rahova, îşi pierde uşor actualitatea.

În plus, nu pot fi nici măcar suspectat, darmite acuzat, de instincte canibalice, de apucături de hienă, aşa cum aş fi riscat dacă aş fi opinat atunci, în vâltoarea năucitoare a evenimentelor, după cum, sper, că nu voi fi exclus de pe vreo listă de prieteni virtuali. E uşor să arunci în neant, cu un simplu click, o prietenie substanţială cum numai internetul poate să întreţină, fără să te gândeşti la consecinţele traumatice pe care le va suporta cel ejectat! Ştii cât de mult ţinea el să îl vezi pe facebook cum îşi molfăie plăcinta pe terasă sau să îi citeşti aforismele tastate mai rapid decât mintea lui le produce!

Aflasem de condamnarea lui Năstase şi, umblând pe nişte străzi năclăite de căldură, mă gândeam aşa: “omul e prea mândru, e un climax românesc al mândriei, ca să se lase îmbrăcat în zeghe şi arătat lumii ca un trofeu, ca un mândru cerb carpatin, cel mai mândru, strălucitorul cerb carpatin închis într-un ţarc şi lăsat pradă fotografilor, cameramanilor, să-l multiplice în zeci de mii de imagini care să înconjoare pământul. Vânătorul transformat în pradă! Insuportabilă condiţie! Un război planetar de acolo, din casa de pe Zambaccian, nu putea declanşa! Un cutremur de 9 grade pe scara Richter, unul din acela care se pare a distrus civilizaţia cretană, nu putea să provoace! Trei milioane de votanţi care să facă un scut viu în jurul casei sale?” Aproape utopic. Teleportarea nu cred că s-a inventat încă, tunel din pivniţă care să îl ducă în Honolulu nu are! Cum să scape? Era ca în jocurile virtuale, ca în coşmaruri, când entitatea nu mai are şansă de scăpare, unghiul se închide implacabil. Jucătorul virtual o ia de la capăt. Cel bântuit de coşmar se trezeşte. De închisoare, de umilitoarea pierdere a libertăţii, unii scapă dându-şi singuri exit din viaţă. Când am citit, seara, ştirea despre tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase, am avut o senzaţie puternică de deja su.

Regele dacilor, Decebal, şi-a tăiat gâtul cu un pumnal tocmai când un grup de cavaleri romani, condus de Tiberius Claudius Maximus, era gata să-l prindă şi să-l transporte captiv la Roma. Umilirii de către învingători, mândrul rege dac i-a preferat sinuciderea. În locul unui rege înlănţuit, la Roma a ajuns capul său însângerat, azvârlit la picioarele învingătorului. Comparaţia îi este, desigur, nefavorabilă contemporanului nostru. Regele antic a înfruntat un imperiu care venise să-i fure ţara. Concetăţeanul nostru a înfruntat numai o justiţie care îl acuza de furt.

E adevărat că, pentru Adrian Năstase, Justiţia din România ultimilor 8 ani nu este altceva decât un instrument politic utilizat sub presiunea tot a unui imperiu. Cel atlantic. Apoi, dacii erau, săracii, ucişi sau legaţi în lanţuri, în timp ce pe noi, românii, opiniunea publică, nu ne-a hăcuit nimeni, am dezbătut pe terasă la bere sau am bătut tastatura în draci, devastaţi numai de comentariile adverse. Nu am fost în mintea lui Adrian Năstase în seara când, hai să presupunem că aşa s-a întâmplat, a încercat pe bune să îşi pună capăt zilelor, dar ceva, o fărâmă de intuiţie, mă face să cred că se simţea un fel de Decebal încolţit de cavalerii lui Tiberius. Decât gratiile lui TRAIAN Băsescu, mai bine un glonţ în gât!

Dacă o să-l întâlnesc vreodată pe Adrian Năstase, peste cât mai mulţi ani, promit să-mi verific intuiţia mea cu fantasma lui Decebal. Sper să fie sincer. Îmi imaginez aşa: că stă pe o bancă sub un castan porcesc – un arbore foarte răspândit prin parcurile bucureştene, puteţi să-i întrebaţi pe dendrologi – stă îmbătrânit şi priveşte în gol. “Am o curiozitate, sigur, dacă vă mai amintiţi şi dacă sunteţi dispus să recunoaşteţi, v-aţi identificat cu Decebal, în seara aceea când au venit să vă aresteze?” Promit, iarăşi, să nu-l întreb dacă a simulat sau nu, deşi oricâte comunicate oficiale ar fi difuzate, tot va subzista suspiciunea că totul a fost o regie abilă.

Poate aş pretinde prea mult dacă răspunsul, fie şi în stilul glumelor cam din topor, care l-au consacrat în epocă, să sune cam aşa: “Ei, mi-am pierdut eu ouăle, dar mi-am păstrat capul!

3 comentarii

  1. ratiuni diferite, riscuri diferite si caractere diferite fac din comparatia celor doi o insulta.
    La adresa lui Decebal.
    Si apoi nush ce popor ar iesi dintr-unul ca Nastase….

  2. buna mitch,

    articolul meu e despre megalomania personajului, despre orgoliul sau nemasurat care a dominat 4 ani Romania. Semnalul meu era ca omul, caruia in epoca i se mai spunea si Insusi, in mandria lui nu m/ar fi mirat sa se creada un fel de Decebal incoltit de cavalerii lui Traian. E un articol de spirit in care nu mi/am propus sa insult memoria regelui dac. Cunosc, cred, destula istorie a Romaniei, si oficiala, si mai putin frecventata, ca sa fac astfel de greseli. Multumesc pentru lectura si pentru comentariu.

    Dumitru Badita