Filmele în 2012: Eroi trişti şi deprimaţi

Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar ultimii ani au însemnat, pentru succesele de box-office, nişte scenarii adaptate serios la perioada de criză. A dispărut optimismul, promovarea pozitivismului, “totul va fi bine,” iar acţiunea şi eroii sînt definiţi de aceleaşi frustrări pe care le întîmpină toată lumea. Remarci, în filme, nuanţe mai deprimante, acţiunea e mai dark. Mi se pare, de altfel, foarte interesant cum optimismul sau pesimismul unei generaţii se traduce în ceea ce vedem pe ecran. Culmea e că filmele sînt un mijloc de propagandâ şi de creştere a entuziasmului, iar tocmai asta nu se întîmplă. Încercaţi să vă amintiţi filme din anii ’50, ’60, ’70, ’80 şi ce senzaţie ofereau.

Optimismul, respectiv pesimismul, se regăsesc inclusiv în afişe. Cred că am mai dat link-ul ăsta la un moment dat, este o reprezentare a procentajelor de culori/nuanţe folosite în afişe din 1914 şi pînâ în 2012. Vedeţi şi “plăcintele” – e un scroll pe dunga aia portocalie. E un experiment interesant. Încercaţi să ignoraţi prima treime (din stînga imaginilor) şi să socotiţi culorile calde drept optimism, iar pe cele reci, drept non-optimism (nu vorbim neapărat de pesimism, în sensul pur.) De ce să ignoraţi prima treime? Pentru că, de regulă, sînt culori folosite frecvent pentru a atrage atenţia (cine e familiar cu teoriile culorilor, ştie despre ce vorbesc.) E cam trist, nu-i aşa? Eh, interpretaţi în funcţie de perioade – primul război mondial, al doilea război mondial, încetiniri economice etc. – şi uitaţi-vă mai ales la ultimii 5 ani.

Am văzut oameni dezamăgiţi de filme recente. Iar exemplul cel mai bun e chiar proaspăt lansatul 007: Skyfall. Unde e Bond cel de altădată, care era înconjurat de femei, bea doar vodka martini şi distrugea cu zîmbetul pe buze tot ce-i stătea în cale? Pe de altă parte, unde e Bruce Wayne cel care dădea de pămînt cu răufăcătorii şi n-avea timp să-şi ia ani de stat izolat în castel? Căci, îmi închipui, aţi văzut şi ultima trilogie Batman (slavă lui Nolan, care l-a obligat, în sfîrşit, pe Christian Bale, să-şi joace rolul bine în “Rises”).

Industria de film se adaptează realităţilor, de la cea socială, pînă la cea economică. Da, Moore şi Connery erau acei gentlemeni tipici perioadelor de înflorire, de optimism şi de visare la evoluţia tehnologică, baze lunare şi război rece în care triumfa binele, iar visul american era salvat. În anii ’70-’80, oamenii erau convinşi că vom coloniza Luna pînă-n anul 2000. Orice scenariu SF din filmele cu Bond era, întrucîtva, bazat pe aşteptările oamenilor. Nu exista aceeaşi grijă pentru mărunţişul din buzunar. Comparaţi, acum, cu 2012, cînd vorbim de o depresie (la propriu) a oamenilor.

Personal, cred că lui Daniel Craig i se potriveşte mănuşă rolul unui Bond din 2012. Are statura şi eleganţa necesare atunci cînd trebuie şi are tupeul, bădărănia, răutatea, frustrările şi deprimarea specifice omului obişnuit al lui 2012. Nu vorbesc doar de Bond, ci şi de Batman sau de alte filme cu “eroi” recente. Pînă şi Clark Kent şi-a dat demisia din jurnalism. Eroii nu mai sînt doar eroi, căci nu mai crede nimeni în ei. Nimeni n-a crezut că o să vină o criză financiară, nimeni nu mai crede în salvatori. Eroii din filme sînt, acum, umanizaţi. Nu ştiu dacă e cuvîntul potrivit, dar eroii sînt, în sfîrşit, oameni cu frustrări omeneşti şi cu nevoi omeneşti.

Tendinţa este aceea de a apropia oamenii de eroi. De a umaniza poveştile. Pentru că, pînă la urmă, de asta are nevoie lumea: să vadă că nu sînt singurii care suferă, ci că suferă şi eroii. Şi că, la finalul zilei, oamenii trebuie să urmeze exemplul eroului: să ridice capetele şi să meargă demni mai departe.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

3 comentarii

  1. Adevarul e ca nu m-am gandit la legatura intre ce se intampla acum si filme. Motivul e pentru ca nu m-am mai uitat la filme.

    In ultimii ani, am gasit cu greu ceva care sa-mi placa, majoritatea sunt adaptari si readaptari a unor filme/seriale/benzi desenate, you name it. Pe mine ma deranjeaza mai mult lipsa de creativitate sau creativitatea implementata prost (vezi Dollhouse, Ringer, The Darkest Hour, etc).

    Referitor strict la culori, cred ca ele sunt din ce in ce mai intunecate din cauza ca multa lume abuzeaza de 3D si se face din orice rahat de film 3D.

    Ca teme pot doar sa remarc lipsa unor comedii savuroase, “ca pe vremuri”, multe filme cu si despre super-eroi (Cred ca aici pot sa vad legatura pe care o faci tu cu starea generala a populatiei), thrillerele sunt de multe ori politico-economice, iar filmele de groaza se rezuma in prezent la teme cu si despre vampiri si zombi. Asta inseamna ca avem putine optiuni, dar putine rau…

  2. Eu plec optimista de la film. Ca deh…daca e vesel filmul, ma inveselesc. Daca e trist, incerc sa iau doar partea buna a lucrurilor si sa ma, guess what, iveselesc. Dupa horror e musai sa facem ceva haios, ca altfel nu dorm noapte.

    Cred ca e vorba si de perceptie, de starea de spirit and so on. Recent am vazut “End of watch” – dramatic film, dupa parerea mea. Insa am plecat cu placere din sala, pentru ca a meritat sa-l vad, m-a atins filmul, daca pot spune asa. Dar am plecat zambind si multumita, ca mi-a placut ce am vazut.

  3. 1. Daniel Craig nu reprezintă spiritul lui James Bond, indiferent cât de elegant şi de tupeist ar vrea să pară, fiindcă are şi a avut de când a apărut pe ecran o mutră de miliţian. Oricum l-ar îmbrăca şi aranja, tot duce cu gândul la mănuşi albe, caschetă şi dirijarea circulaţiei în intersecţie.

    2. În anii ’70 e foarte posibil ca oamenii să fi fost convinşi că vom coloniza Luna pînă-n anul 2000. În perioada 1985-1995 nu. De fapt, cam toate filmuleţele cu hoţi şi vardişti cu care ne-au cadorisit în marea lor generozitate Adrian Utecistu’ de la Pro(st)TV şi Felix Varanu’, de la Hunter până la NYPD Blue şi trecând prin isprăvile haiduceşti ale lui Bruce Willis reflectau o realitate care nu avea sens pentru noi, dar avusese sens pentru ei, într-o lume pe care noi nu o puteam cunoaşte atunci şi care azi nu mai există.

    E adevărat că datorită crizei publicul tinde să creeze o atmosferă deprimantă azi, de la New York la Jakarta şi din Stockholmul lui Stieg Larsson în Cairoul primăverii arabe.

    Diferenţa stă în faptul că număratul mărunţişului din buzunar şi ratele lunare de la bancă îţi ridică cel mult tensiunea, în timp ce în Times Square sau Detroit înainte de 1991 riscai să îţi iei un glonţ de .45 în cap.

    ~Nautilus