Fotbalul nostru cel de toate zilele, dă-ne nouă astăzi…

Am prins, aseară, aproape toată a doua repriză a meciului Stelei cu Liverpool. N-o să scriu o cronică a meciului. N-am mai făcut asta de prin 2006, cînd colaboram cu Sport Total. Dar trebuie să remarc nişte chestiuni simple, care mă rod. Nu-s genul care să se uite la fotbalul românesc, iar asta se întîmplă pe fondul degradării constante a mediului. Sportul a ajuns tabloid, nu mai e sport, este motiv de nervi şi de depresie pentru cine iubeşte fotbalul.

Remarc pe Twitter şi, în acelaşi timp, mă distrează cît de mult se pot oftica unii suporteri. Eu, unul, m-am resemnat. Decît cu nervi, mai degrabă fac altceva. S-au împămîntenit în fotbalul local cîteva practici groteşti. Eternele certuri dintre patroni şi antrenori, antrenori şi jucători, jucători şi suporteri şi toţi între ei. Dar cel mai grav este că a dispărut calitatea. Ştiu, spun un truism: fotbalul românesc nu se mai joacă pentru spectacol, nu se mai joacă pentru public, se joacă pentru bani. Iar atunci cînd se joacă pentru bani, se joacă-n scîrbă.

Sincer, mă tem că nu pot să mă abţin să nu-i compar pe majoritatea fotbaliştilor din prima divizie cu nişte birocraţi. Intră pe teren de parcă au venit la tăiat. N-au chef de joc, n-au chef de fotbal, ei sînt vedete şi trebuie trataţi ca atare: aplauze şi bani pentru ei, nimic pentru restul. Li se cuvine. Ei sînt personajele principale, zeii fără adepţi, care se răzbună pe muritori prin greaţa de a juca.

Multă vreme, cam pînă prin ’86, politica de bază la Steaua, în alegerea celor care formau echipa, era următoarea: jucători robuşti, rezistenţi, peste 1,80 înălţime, cît mai tehnici cu putinţă. După venirea lui Hagi, s-a pus accentul mai degrabă pe talent – care, fie vorba-ntre noi, nu înseamnă neapărat tehnică – şi pe sclipirile ocazionale ale “omului potrivit la locul potrivit”. Trăiesc cu impresia, uneori, că românii au uitat regulile de bază ale fotbalului. Mai mult în offside decît la post, mai mult fault decît driblu.

Cel mai grav e că, prin lenea care i-a cuprins pe fotbaliştii români, nu s-a stricat doar o echipă, ci s-au stricat mai toate, iar rezultatul final se vede la naţională. Strategia de joc e plimbatul mingii de colo-colo şi apărarea propriei porţi, chit că echipa – oricare ar fi ea – joacă împotriva Barcelonei sau împotriva formaţiei Avîntul Prăbuşirea. Nu mai ştim să jucăm în ofensivă, nu mai ştim să înaintăm spre poarta adversarilor şi am uitat complet ce e ăla atac. De contra-atac nici nu ne mai punem problema.

După mulţi ani de zile, aseară, am auzit în sfîrşit unul dintre cuvintele tot mai rare în vocabularul comentatorilor sportivi: “detentă”. M-am abţinut cu greu să nu rîd. Nu mai ştiu despre cine era vorba, ori despre Stancu, ori despre Tănase. Nici nu contează. Cert e că se înţelegea că toţi ceilalţi jucători ai Stelei sînt nişte bolovani. Ceea ce, într-un fel, nu-i chiar atît de departe de adevăr.

Mă uitam terifiat că stilul de joc românesc, atunci cînd vorbim de circuitul paselor – repet, indiferent de echipă; am mai prins şi alte meciuri ale formaţiilor autohtone -, este următorul: portar – apărător – atacant – apărător – mijlocaş – apărător – atacant – apărător – portar – mijlocaş – apărător – atacant – apărător şi aşa mai departe. Nu e minge la cel puţin două pase care să nu meargă în spate. Jucătorii habar n-au unde sînt în teren şi cu atît mai puţin unde le sînt aşezaţi coechipierii. Nu ştiu unde să trimită mingea, aşa că o dau în spate, că apărătorul are mai multă vizibilitate. Şi nu se întîmplă de azi, de ieri, ci de mai bine de zece ani.

Şi-atunci, nu pot să nu-mi pun următoarea întrebare: cum naibii am ajuns în halul ăsta? Şi cum naibii nu le e ruşine fotbaliştilor români că joacă atît de prost şi de haotic, mai ales cînd Landon Donovan, vedeta naţionalei Statelor Unite, spune că s-a îndrăgostit de fotbal cînd a văzut meciul România – Argentina, de la Cupa Mondială din 1994? Da, cunoaştem, atunci era “generaţia de aur”, Ilie Dumitrescu a marcat de două ori. Şi ce dacă? Doar cu atît am rămas? Cu amintirile “generaţiei de aur” şi cu durerea-n cot? Chiar nu îi e nici unui jucător ruşine că naţionala a ajuns de rîsul curcilor?

Nu, noi preferăm, acum, să plimbăm mingea de colo-colo, în teren, să o trimitem la portar, să ne pleoştim cînd primim gol. Avem parte de jucători trişti, deprimaţi şi deprimanţi cînd încasează o boabă, care în loc să atace pentru egalare, preferă să piardă la scor cît mai mic. Deci, să ne apărăm, că atîta ştim. La fel şi dacă-i egal. Dacă sîntem egalaţi, pică cerul pe noi şi băgăm capul în nisip, ca struţii. Iar dacă, prin absurd, marchează un gol şi au avantaj, e o minune care ţine pînă la repunerea mingii la centru. După care tragem cu dinţii de avantajul unui gol şi murim cu el în teren pînă la sfîrşitul partidei. Nu tu atac pentru siguranţă, nu tu nimic. Noi ne mulţumim şi cu-atît.

Şi apropo de pasele înapoi, revedeţi imaginile de mai jos. Aşa, ca exemplu a modului în care românii ştiau să atace, să paseze, să se găsească între ei în ’94. Desigur, dacă sînteţi suficient de masochişti.

3 comentarii

  1. Cred ca pot sa privesc de 1000 de ori rezumatul asta si tot strig odata cu Topescu GOOOOOL :)

  2. mămăLIGA I

  3. Surprinzator articolul, mai ales ca sunt criticati fotbalistii si ceilalti oameni de fotbal.Din pacate, la ora actuala , cei care inteleg ce se intampla cu fotbalul romanesc, se feresc sa critice prea tare( se pot certa cu patronii, conducatorii, le poate scadea audienta).Esecurile fotbalului romanesc sunt privite , de majoritatea, fara a se lua nici o masura reala de stopare a acestui declin.Nu cred ca datorita fotbalului jucat pe bani ( multi) a scazut calitatea fotbalului romanesc…