Fotografiile se văd mai bine pe hârtie

Ştiu, titlul sună a reclamă la imprimante, dar nu e nici o reclamă. E una dintre lecţiile pe care le-am învăţat în ultima jumătate de an. Cât am reuşit să umblu prin expoziţii, nu suficiente pe cât mi-aş fi dorit, am căscat ochii la imagini.

bucuresti

E o diferenţă imensă între o imagine pe care o vezi pe un monitor şi una pe care o vezi pe un perete, pe cât posibil şi fără sticla pe care, nu înţeleg de ce, au mulţi tentaţia să o pună în ramă, peste fotografie.

Primul contact serios cu o imagine de dimensiuni mai mari de 20x20cm am avut-o anul trecut, înainte de admiterea la facultate, când Xerox România mi-a dat o mână de ajutor cu imprimarea imaginilor de portofoliu. Am rămas cu gura căscată, imaginile mele arătau mai bine decât credeam – deşi, privind în urmă, majoritatea mi se par slabe faţă de ce fac acum. Personal, prefer hârtia mată, pentru că nu rişti să pierzi detalii din cauza reflexiei luminii.

E şi motivul pentru care mă enervează sticla peste fotografiile înrămate, deşi a existat şi un moment în care nu m-a deranjat, la expoziţia cu imaginile realizate din proiectul “Alegeri” al celor de la DoR.

Dacă însă e să recomand o expoziţie, în momentul de faţă, atunci e World Press Photo, la Universitate, în cele două corturi albe. Din păcate, spre deosebire de anii trecuţi, organizatorii au stabilit că fotografiile de anul acesta să fie mai mici – şi nu cred că din raţiuni de buget, ci poate pentru a încerca să stabilească o legătură emoţională mai puternică între imagine şi privitor, apropiindu-l mai mult.

Dincolo de faptul că World Press Photo e poate cel mai prestigios concurs (deşi cred că e impropriu spus concurs) pentru fotojurnalişti, e şi o sursă inepuizabilă de motive de deprimare. Anul ăsta, faţă de ediţiile precedente, dramatismul nu mai e atât de pronunţat, chestie care m-a bucurat, că n-am mai avut pornirea de a-mi tăia venele ca acum un an sau doi. În acelaşi timp însă, e şi o bună ocazie să revii cu picioarele pe pământ şi să vezi că dracul nu-i chiar atât de negru şi că la alţii e mai rău (nu că asta ar fi vreun lucru bun).

Sunt, în expoziţia de anul ăsta, o serie de lucrări excelente. Şi există serii, nu doar fotografii singulare. S-o căutaţi pe cea cu imaginile surprinse din dronă, este excelentă fie şi numai din punct de vedere estetic. Apoi, e o serie fabuloasă realizată în Iran, despre iertare. Şi mai e încă una, tot cu imagini de sus, cu un concept beton, chit că e şi o critică socială în sine.

Nu dau link-uri către site-ul World Press Photo, probabil că unii deja aţi văzut imaginile, dar chiar nu merită să vă stric surpriza. Nu mai ştiu cât costă intrarea, anul trecut am plătit zece lei, anul ăsta am fost la conferinţa de presă de lansare, dar merită banii. Să vezi imaginile imprimate pe hârtie, la o dimensiune bine aleasă, e o experienţă în sine.

(Fotografia de mai sus e a mea, n-are treabă cu expoziţia. Într-o zi, o s-o imprim pe hârtie.)

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.