Fragmente

Îl invidiez pe Dumitru Bădiţa că poate să strîngă, în volume, momente şi schiţe. Mi-am dat seama fix în seara asta, citind textul lui Carmen. Dacă ar culege mai des astfel de momente, ar strînge un peisaj superb al României de azi. Scrie bine. Ambii scriu bine. Şi mi-am adus aminte că îmbătrînesc şi că-mi pierd răbdarea. Că nu mai sînt atent la detalii aşa cum obişnuiam să fiu. Sau că-mi pasă tot mai puţin, una din două. În decembrie 2006, deşi cu mult mai puţine virgule, scriam mai bine ca acum.

M-aş întreba de ce, dar cred că ştiu răspunsul. Cred că nu mai scriu pentru mine. Scriu pentru că am ceva de spus, pentru că îmi permit să trag de urechi, să dau palme după ceafă, să spun ceva unui public suficient de mare. A dispărut intimitatea. Mi-e mult mai uşor să scriu pe Facebook, celor 378 de oameni – căci, da, am curăţat masiv; acum jumătate de an, aveam vreo mie două sute. A dispărut comunitatea. Au dispărut oamenii care dau doi lei pe-un text scris din suflet.

E drept, mi-am şi impus să nu mai scriu altceva decît comentarii şi analize. Cam ca la clasa a şaptea, aşa. N-am mai vrut să dau “din casă.” Ori, în funcţie de cum e mai simplu de înţeles, din inimă. M-am supărat pe lume şi m-am răzvrătit. Sau poate că n-am mai băut la fel de mult. Sau poate că n-am mai fost singur. De fapt, cred că asta e, n-am mai fost singur. Şi nici n-am mai băut la fel de mult. Şi nici muzică n-am mai ascultat şi nici iresponsabil n-am mai fost.

Acum, nu mai scriu momente, schiţe, şi nici nu mai vărs senzaţii în şiruri nesfîrşite de litere. Acum, scriu copy-uri. Scriu texte pentru client, descrieri, comunicate, materiale pentru site-uri, advertoriale publicate în ziare quality şi articole semnate de oricine altcineva. Scriu paragrafe în care promovez soluţii pentru nevoi şi prin care cititorul conştientizează necesitâţi. Nu, nu creez nevoi, nu sînt Don Draper. Nici măcar nu-mi propun asta, ar fi absurd. Nu transform nimic, nu sensibilizez pe nimeni şi nici n-aş avea cum.

Sînt un om normal, cu o oră de trezire normală, cu un program de lucru relativ normal, cu drumul normal către casă, cu berile de după muncă şi cu somnul întîrziat, prevestitor al unei noi zile normale, cu acelaşi program relativ normal. Doar salariul nu e normal, e mult peste normalitatea omului normal. Şi mă întreb: asta mi-am dorit? Ba, mă întreb: am ştiut vreodată ce mi-am dorit? Am avut vreodată un tablou complet sau am văzut doar culorile? Am văzut vreodată detaliile sau m-am limitat doar la “the big picture,” blestemată sintagmă!, de care nu pot scăpa niciodată? Căci, între noi, cei mulţi, fie vorba, îmi lipsesc nuanţele.

Într-un episod din Californication, urechile mi-au auzit “Sunset Strip” şi ochii mi-au zărit “The Roxy.” Şi mi-am amintit de Nic Adler, un tip pe care-l urmăresc pe diverse site-uri “sociale,” recte Pinterest şi Tumblr. Nic e patronul The Roxy. Iar The Roxy e locul unde, pe vremuri, concertau Neil Young, Genesis, Lennon, Keith Moon sau Zappa. Mă întreb cum o fi fost pentru Nic, al cărui naş e Jack Nicholson, să fie fiul lui Lou Adler, cel care a cunoscut pe toată lumea. Să-i ai pe Lennon, Alice Cooper, Bob Dylan şi Elvis Presley clienţi fideli nu e chiar din drum.

Şi Roxy mi-a amintit de The Doors. Şi de eterna întrebare ce te-apucă la un moment dat, în viaţă: care este, de fapt, rostul meu? OK, am curăţat trei doze de Silva neagră şi-ncă două de Heineken, dar ăsta e, cel mult, un intermezzo. Încotro mă îndrept şi de ce-aş prefera să trăiesc în anii ’60-’70 în loc să mă bucur de mirobolanta tehnologie a SF-ului care nici măcar nu e SF, ci doar o dezamăgire a celor care visau, acum cincizeci de ani, că vom evolua direct proporţional cu realizările de atunci?

Uneori, tind să cred că involuăm, că ne batem joc de noi, că nu ne mai pasă. Că ne înmulţim aiurea şi fără sens. Că, în curînd, vom coloniza Africa. Sîntem mulţi şi degeaba şi trăim fără nici un scop anume. Nu schimbăm nimic. Cancerul e tot cancer şi SIDA tot n-are leac. Şi oamenii tot mor. Şi muniţie continuăm să consumăm. Şi bani tot nu facem, căci banii nu sînt pentru noi. Ne mulţumim cu consumerismul. Şi, de fapt, noi ce-o să povestim nepoţilor? Că am făcut ce? Că am trăit să-l vedem pe Iliescu preşedinte? Că ne-am născut pe vremea dictatorului Ceauşescu?

Care, e de fapt, scopul? Da, “life’s a journey, not a destination” şi, totuşi, aş vrea şi eu să ştiu în ce staţii o să cobor, dacă a şti încotro mă îndrept e prea mult.

Sau poate că cer eu prea mult…

Şi “drumul” lui Kerouac devine, brusc, aspiraţional.

Scris de

Alex Mihăileanu

Alex Mihăileanu - Jurnalist din 2003, trecut pe la Business Standard şi Hotnews.ro, editorialist VICE România. Artist vizual în devenire.

3 comentarii

  1. Imi plac articolele tale in ultima vreme.

  2. Stop listening to Jim Morrison’s depressions and go ask Alice, I think she knows

  3. Fa ce iti spune intreaga ta fiinta.
    Daca nu stii ce iti spune, fa loc pentru un pic mai multa liniste si asculta-te.