Hunger Games: Mockingjay (I): liniştea dinaintea acţiunii

După ce-am văzut primele două filme din seria The Hunger Games, n-am ratat ocazia să merg la avanpremiera celui de-al treilea film, Mockingjay. Dacă nu ştiţi despre ce e vorba, varianta scurtă ar fi asta: într-o societate distopică, un soi de autocraţie postapocaliptică, se organizează anual o loterie în urma căreia “cîştigătorii” se vor lupta între ei pînă la ultimul, ca tribut adus cine-ştie-cui.

hunger-games-mockingjay

Desigur, e o întreagă filozofie în spatele celor trei cărţi pe care se bazează franciza hollywoodiană, cărţi pe care eu nu le-am citit, ceea ce face să simţi că îţi scapă anumite lucruri sau că anumite evenimente sînt tratate cu o oarecare superficialitate. Pe de altă parte, asta e cinematografia, nu poţi băga toate detaliile într-o oră jumate de film.

După Hunger Games şi Catching Fire, două filme pe care eu le-am perceput drept meciul şi transmiterea lui în reluare, Mockingjay schimbă un pic placa. În loc să mai vedem încă o bătaie într-o arenă, aşa cum ar fi fost, poate, de aşteptat (eu la asta mă aşteptam), filmul ne aruncă vreo cinci ani în viitor. Eh, şi aici scîrţîie un pic, pentru că scenariştii n-au vrut să dea prea multe detalii despre ce s-a întîmplat între timp, afară de faptul că cele 12 districte au fost bombardate serios de către tiranul din Capitoliu.

În Mockingjay, nu se mai bate nimeni în nici o arenă, deja devine un film cu tente mai degrabă politice decît SF, şi se pupă perfect cu ceea ce s-a întîmplat în lume în ultimii ani. E un fel de reflectare a revoltelor antisistem după o perioadă foarte grea. Comparaţia poate părea trasă de păr, cîtă vreme în distopia scrisă vorbim de vreo 75-80 de ani de la marea distrugere, iar realitatea noastră ne arată doar vreo cinci de criză economică. Însă există similitudini, iar dacă te-ai apuca să exagerezi voit perioada de criză din ultimii ani şi revoltele, de la Occupy la Anonymous, ar fi un peisaj complet, bine realizat.

Per total însă, filmul e o bună introducere pentru partea a doua, ce va apărea pe ecrane la anul, cel mai probabil. Nu e un film în care curg scene de luptă din abundenţă. Sau, vorba cuiva de la două scaune de lîngă mine, pus pe glume, “Ce-am văzut, de fapt? Bătaie nu, dragoste nu, sex nu, femei goale nu, acţiune nu.

Însă are ceva mult mai important: un război mediatic, o propagandă deşănţată, o luptă a atitudinilor diferite faţă de viaţă, adică o imagine intenţionat deformată a unor realităţi – precum campania electorală de la noi, de anul ăsta. Dacă vreţi mai multe spoilere, citiţi review-ul de pe Times New Roman (şi nu, nu este o glumă.)

Prima parte din Mockingjay e cam ca prima parte din The Hobbit, eşti tentat să te plictiseşti, cu amendamentul că în distopia asta îţi mai sînt presărate nişte explozii ca să te ţină alert. Asta nu înseamnă că e plictisitor, ci că, la fel ca în cazul Hobbit, e un film pe care trebuie să-l vezi ca să înţelegi întreg contextul. Şi nu, nu săriţi, nu le compar decît ca atmosferă.

M-aş fi aşteptat să ies din sala de cinema dezamăgit, dar nu s-a întîmplat asta. E un film bun pentru un weekend mohorît şi e un film bun pentru orice pasionat de SF, cîtă vreme nu vrea o adaptare perfectă a cărţii.

E de văzut.

4 comentarii

  1. Cititi cartile.

  2. Batoru rowaiaru. Never forget.

  3. o scurta mentiune – filmul nu te arunca cu cinci ani in viitor, ci doar cu cateva saptamani