Ideologi de caviar și amiciții vremelnice

Există două tipuri de socialiști extremi și două tipuri de conservatori extremi. Există socialiști de caviar, ăia middle-upper class, educați, care teoretizează ei ce ar fi mai bine fără să cunoască realitatea din teren și care sînt atît de prinși în lecturile lor nișate, încît nu mai văd nuanțele, și există socialiștii ăia săraci, fără speranță, care nu înțeleg de ce statul către care cotizează nu face nimic pentru ei.

Există conservatori de caviar, ăia care stau pe un purcoi de bani și sînt obsedați să facă și mai mulți bani și există conservatori rupți în fund care se visează bogați și cred cu tărie că singurul mod în care pot ajunge la avere e să calce pe cadavre, că doctrina trebuie neapărat aplicată, iar ceilalți săraci sînt săraci din cauză că sînt leneși și proști. La fel precum socialiștii, nici ăștia nu înțeleg nuanțele din societate.

Scriu asta pentru că am primit un unfriend și au început să mă distreze aceste părăsiri. Eu am lăsat-o mai moale cu comentariile, în ultimii doi ani, de cînd am început să am acces la unii oameni – intelectuali și de stînga și de dreapta, pe care i-am adăugat sau m-au adăugat pe facebook. Îi am în listă și pe Teodor Baconschi și pe Vasile Ernu, și pe Dragoș Aligică și pe Mihaela Miroiu sau Sorin Cucerai, am de toți, meniul e complet.

Am lăsat-o mai moale cu comentariile și aici și pe blog pentru că am conștientizat că sînt cel mai prost din curtea școlii. Îi apreciez pe toți și de-o parte și de alta, în egală măsură, chiar dacă, în majoritatea timpului, nu prea sînt de acord nici cu unii, nici cu alții. Eu sînt centrist, aia e.

Sînt convins că am reușit să-i calc pe bătături pe toți. Mai recent, pe cei din zona de dreapta. Mai demult, nici nu vreau să-mi imaginez cît de mult o fi sughițat Ernu din cauza mea. Pe amicul lui, Rogozanu, n-am putut să-l suport niciodată, iar motivul e că omul e un stalinist convins, cu care nu poți discuta, și îi lipsește orice urmă de calitate retorică. Sănătatea mea psihică e mai importantă.

Am însă pretenția că oamenii care au ales să mă urmărească, indiferent de studii, sînt capabili să vadă dincolo de o idee scrisă și să intuiască implicațiile suplimentare. Că pot să discearnă între o critică și un mișto, fie el și ieftin, să înțeleagă că avem valori comune și valori diferite și că nu toți trebuie să fim la fel.

Unii dintre cei care m-au urmărit sau care îmi dau follow sau friend request în urma vreunei postări care se duce aiurea pe interneți, o fac presupunînd că avem aceleași valori. Nu avem aceleași valori. Doar se întîmplă să fim de acord pe o anumită temă. La fiecare text care se viralizează, vin cîte 300 de followeri noi din care, în decurs de vreo două luni, pleacă trei sferturi. E OK. Nu mă deranjează.

La fel cum nu mă deranjează dacă unul sau altul îmi dă unfriend sau unfollow. Acum vreo doi ani, mi-aș fi făcut procese de conștiință. Poate-am zis ceva, oi fi făcut ceva, oi fi jignit. Tot ce se poate. Acum, pur și simplu, nu-mi mai fac. Nu trăiesc pentru public, nu sînt sclavul unei ideologii, îmi pun la îndoială constant propriile valori, încerc să n-am convingeri. Cred că e o abordare sănătoasă.

Ultimul unfriend mi l-am luat, probabil, pentru textul în care ziceam că Funeriu n-are dreptate. Funeriu mi-a dat block, fără să-i fi comentat nimic, acu’ vreun an jumate. Pur și simplu, nu i-a plăcut lui vreo postare de-ale mele, habar n-am. Eu am o toleranță imensă la idei cu care nu sînt de acord și, implicit, la idei expuse agresiv. Evit să mă bag în discuții, dar mi se pare interesant să văd părerile din toate spectrele. Alții nu, e OK.

Serios, nu mă supăr dacă-mi dați unfriend dacă nu sînteți de acord cu valorile mele. Puteți începe de pe-acum, nu mă supăr. Pur și simplu, lumea a devenit atît de polarizată, încît nu-mi mai pasă. Pun reacțiile astea pe seama polarizării și mergem fiecare mai departe. Feedul meu o să fie mai sărac, dar lumea se schimbă sau se rostogolește cu sau fără părerea mea sau a ta. Timpul nu stă pe loc.

Cred că sînt capabil să fiu moderat, să fiu și de stînga și de dreapta, să fiu, cum ar zice alții, extremist de centru. Să am valori progresiste social și liberale economic, să-mi ajustez vederile politice și în funcție de ce văd în societate, să consider că avem nevoie de un sistem educațional gratuit și de unul privat puternic, de un sistem de sănătate de stat gratuit și bine finanțat și de unul privat bun, să nu-mi pese în ce dumnezei crede unul sau altul sau ce se întîmîplă la respectiva persoană în casă.

Locuiesc într-o țară în care am văzut cum se fac banii – și cît de greu, dar și cît de ușor, și cît de puțini, și cît de mulți -, care e condusă de conservatori pe un sistem eminamente de stînga (taxare progresivă, educație și sănătate gratis etc.), și care încă n-a sucombat, unde legislația e și suficient de laxă pentru a fi business friendly, și suficient de agresivă pentru a se lua la trîntă cu monopolurile.

Muncesc într-o industrie care-mi oferă o leafă decentă după o perioadă de contracting, suficient cît să înțeleg că, într-o astfel de economie, taxarea progresivă n-a omorît pe nimeni, nu la tonele de bani care se fac aici. Ar merge în România? Sînt convins că nu. Socialismul într-o țară săracă înseamnă și mai multă sărăcie. Măsurile sociale – taxare progresivă și servicii de stat de calitate, oferite gratuit – într-o țară bogată ar trebui să fie un principiu de drept.

Mă transform într-un socialist? Nu. Însă înțeleg că la nivelul la care se fac niște bani într-o țară bogată, ar trebui să fie de bun simț să îți ajuți aproapele. Nu prin redistribuirea averilor, aia e o tîmpenie, ci prin contribuția la crearea unui stat care să își trateze echitabil cetățenii și prin plata unor taxe ușor mai ridicate pentru cei care fac mai mulți bani, taxe care să fie corect investite în serviciile la care toată lumea să poată avea acces.

Ar merge așa ceva în România? Sub nici o formă. Impozitarea progresivă în România înseamnă impozitarea progresivă a sărăciei. România nu știe ce înseamnă bani. Dacă ar ști, n-ar mai exista atîta corupție. Șpăgile din sistemul birocratic românesc sînt semn de sărăcie și de lipsă de educație. Adevăratele șpăgi nu se fac din valiza cu o sută de mii de euro dată unui politician, se fac din lobby, se fac din legislație și din promisiuni de contracte viitoare.

Jocurile adevărate, de zeci sau sute de milioane, se fac pe termen lung. Azi ți-am trecut legea, la patru ani după ce-am ieșit din politică, firma ta îi dă un contract baban firmei mele. Nu lași urme. Nu iei cîrnați și palincă în valiză ca să ajungi la pîrnaie. Nu te duci cu valiza cu bani, ca Becali. Un milion de euro e bani de semințe în Vest.

Scriu toate astea pentru că eu mă simt, în continuare, cel mai prost din curtea școlii. În același timp, uitîndu-mă înapoi, mă dezamăgesc unele abordări simpliste, lupta unora pentru bani, lupta altora pentru putere. Îmi pare rău s-o spun, dar uitîndu-mă înapoi, la România, lupta pentru putere e ca un război al muștelor pentru locul de pe vîrful moțului.

România are nevoie de un plan, nu de vremelnice bătălii pe mărunțiș. Luptele politice din București, unele cu iz intelectual, în care vorbim de ideologii și valori, par de-afară precum niște bătăi între niște bețivi aproape de comă alcoolică, într-un sat din Vaslui. Sînt ridicole. Miza e ridicolă. E o bătălie pe capace de bere, pe bani de semințe.

Două mandate, de atîta e nevoie să pui pauză pentru a nu te mai bate pe mărunțiș. Opt ani în care să faci lucrurile ca la carte, să dezvolți infrastructura, industria, să implementezi digitalizarea cum trebuie, dacă vrei să joci în liga mare. Corupția românească e precum taxa de protecție a mafiei newyorkeze versus corupția din sistemul bancar american. Unii joacă pe un milion de dolari pe an, alții pe o mie de miliarde. Provincialism.

Sînt cel mai prost din curtea școlii, dar sînt într-un colț din care văd tot gunoiul pe care se bat toți deștepții. Din nou, nu mă deranjează dacă-mi dați unfriend, chiar vă rog. Asta spune despre mine că nu sînt aliniat valorilor voastre, iar despre voi că nu vedeți pădurea din cauza copacilor. Luptele ideologice sînt egale cu zero. Miza este nimic. Nu veți intra în istorie luptîndu-vă pe teme precum identitatea de gen, ci bătîndu-vă capul cu realitatea curentă. Aia în care se moare de foame, țara e subdezvoltată, iar corupția mare e pe coji de semințe.

Visați la mai mult. Bătălia pe putere contează abia atunci cînd economia, vorba lui Tăriceanu, duduie. Dacă nu duduie, e doar scandal în fața blocului.

PS: Publicat inițial pe facebook, la data de 5 iulie 2020, foto de Altstädter Kirchenplatz.